„Zadig” de Voltaire

Horia Picu

Voltaire e un nume uriaş al literaturii universale. Au trecut mai mult de 230 de ani de când existenţa sa umană s-a terminat. Şi tot atâta timp de când a devenit nemuritor ca scriitor, ca filozof, ca om de cultură. Nemurirea aceasta poate fi demonstrată, poate fi înţeleasă şi argumentată probabil prin fiecare povestire, roman, sau tratat filozofic scrise de autorul francez. „Zadig” confirmă cele afirmate mai înainte.
Autorul povestirii spune multe adevăruri care nu pot fi puse la îndoială nici acum şi nu vor fi niciodată contestabile. Eroul principal este Zadig, care a trăit în vremea Babilonului, pe vremea regelui Moabdar. Interesante trăsături de caracter avea acest personaj:
„Deşi tânăr şi bogat, ştia să-şi înfrâneze pasiunile. Nu se silea să pară ce nu era.”

Mi se pare mie, sau pe la noi mulţi se silesc să pară ceea ce nu sunt?... Zadig era un tip bine instruit: „din me¬tafizică ştia ce s-a ştiut în toate timpurile, adică foarte puţin lucru.”

modest: „ Zadig învăţase din cartea întâi a lui Zoroastru că iubirea de sine este un balon umflat cu vânt din care ies furtuni când îl înţepi.”

Semnificații ale ludicului în „Levantul”- Mircea Cărtărescu

Rusu Elena - Andreea

Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956, în București. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir" din București, urmează cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric". În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas.

Este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Este considerat de critica literară drept cel mai important dintre poețiigenerației optzeciste. Este profesor universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București.

Lucian Blaga: „Hronicul şi cântecul vârstelor”

Horia Picu

Satul natal, anii copilăriei, anii de studiu fǎcuți din ce în ce mai departe de casă şi la şcoli din ce în ce mai performante, primele flirturi, căsătoria, anii primului război mondial, momentul Marii Uniri, studenţia la Viena şi multe alte episoade sunt evocate cu nemăsurat talent de scriitorul ardelean în opera autobiografică “Hronicul şi cântecul vârstelor”.

 Până la patru ani, Lucian Blaga n-a vorbit, dar “muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii.”

Dincolo și totuși aici

Iulia-Maria Ciherean

       Domnul profesor Valentin Lupea ne propune  un nou volum de versuri intitulat ,,Dincolo de crepuscul”, un volum ce apare la editura prestigioasă eCreator din Baia Mare. 
       Prezenta carte debutează cu o confesiune proprie și sinceră a autorului, în care afirmă că: ,,În diferite momente ale vieții sale, orice om este, sau poate deveni poet, atunci când emoția puternică, acea stare de exaltare a inteligenței și-a întregii sale ființe, pune stăpânire pe el, făcându-l să se simtă mai presus decât starea lui obișnuită. […] Așadar, a fi poet, pe lângă capacitatea de a simți și de a fi mișcat de această simțire, este absolut obligatoriu de a avea și acel dar de a comunica emoția simțită și trăită, celor din jur.” Aceste gânduri ale autorului, ale domnului profesor, demonstrează și întăresc ideea de afirmare a unui poet, de a avea curajul să se deschidă în fața publicului, de a-și pune sufletul pe masă. 
        Poemul ,,Suntem noi, oamenii…” mi-a atras atenția prin profunzimea și adâncimea gândurilor asupra omenirii: ,,Suntem noi, oamenii,/ doar un vis,/ un vis complicat/ și fără sens?/ Mai există ceva/ în afară de noi/ în acest necuprins/ univers?” Sunt...

Poezia ca trecere spre infinit

Adriana Crăciun

Volumul „Dincolo de crepuscul” al lui Valentin Lupea, publicat la Editura eCreator din Baia Mare în 2025, se impune ca o construcție lirică de mare întindere, situată la intersecția dintre confesiunea intimă, reflecția filosofică și angajamentul civic. Cartea debutează cu un preambul teoretic, intitulat „În loc de cuvânt înainte”, în care autorul afirmă că poezia este în esență „transfigurare estetică” și totodată „o cale de cunoaștere spirituală a frumosului”, insistând asupra rolului liricului de a înfrumuseța realitatea brută, altfel „insuportabilă”. Această profesiune de credință trasează direcția întregului volum: poezia ca meditație, ca mijloc de autotranscendere și, nu mai puțin, ca instrument de confruntare cu precaritatea condiției umane.
Structura volumului este vastă și polifonică. Unele poeme respiră în registrul intim, familial, precum „La mulți ani, copila mea!”, unde tonul cald și confesiv trimite la un univers al tandreții părintești: „Noi, părinții tăi, îți dorim tot binele din lume, fata mea!”. Altele dezvoltă un filon filosofic, orientat spre întrebări metafizice, cum se vede în „Suntem noi, oamenii...”, acolo unde poetul își chestionează propria ființă: „Suntem noi, oamenii, doar un vis, un vis complicat și fără sens?”. Acest tip de întrebare, repetată obsesiv, dă volumului o tonalitate neliniștitoare, de interogație existențială.

Manifestul poetic al existențialității, în viziunea poetului Valentin Lupea, regăsit în: ,,Dincolo de crepuscul”

Gabriala Dimitriu

Cartea ,,Dincolo de crepuscul”, semnată de profesor Valentin Lupea, este tipărită în toamna anului 2025 la editura ECREATOR Baia Mare, sub îndrumarea atentă a domnului Ioan Romeo Roșiianu. 
Este o carte care ne va mângâia sufletul, poetul asumându-și creația poeziei ca fiind o formă de transcendență, ca un exercițiu al cunoașterii de sine și al dialogului cu cititorii și el însuși, dar și ca pe o necesitate existențială, menită să transforme realitatea brută, în frumusețe și sens al existenței noastre pe acest pământ. Astfel, încă din primele pagini, se instituie o relație de confesiune și de sinceritate între autor și cititor. Volumul: „Dincolo de crepuscul” se deschide cu un manifest poetic, un „cuvânt înainte” scris de autor, care trasează într-un rezumat al gândurilor, principiile estetice și spirituale care vor guverna întreaga carte. 
Titlul: „Dincolo de crepuscul” sugerează o trecere, o inițiere, o încercare de a pătrunde dincolo de limitele imediate ale realului. Dacă am compara Dexul cu interpretarea noastră interioară, cuvântul crepuscul (substantiv, genul neutru), se referă la lumina difuză, semiîntunericul de după apusul soarelui sau dinaintea răsăritului, fiind o perioadă de tranziție între zi și noapte, asemănătoare amurgului sau zorilor.

Poezii de Elena Caruntu

Elena Caruntu

...LULEAUA UITĂRII...

Pe un colț de policioară, și-a lăsat bunu'luleaua,
Într-o ceașcă fără toartă, s-a uscat de demult cafeaua
Un ziar vechi, mototolit, a cules pulberea vremii,
Iar icoana din perete, parcă-și murmură vecernii.

Un păianjen a țesut pânză peste masa mică
Vine vântul, pe-un geam spart și din joacă i-o mai strică
Un ceasornic tace-n tindă, cu limbile înțepenite,
Pe-o hârtie îngălbenită, cineva a scris cuvinte.

Poezii de Nicoleta Tudor

Nicoleta Tudor

Inchipuire

Văd o lumină în noapte
Când e aproape, când e departe
Lumina aceasta mă cheamă
Eu caut să n-o iau în seamă.

Privirea îmi fuge nebună
După acea ciudată lumină
Mă cheamă, mă strigă pe nume
Mă răscoleşte ca apoi să m-adune.

Poezii de Lidia Popa

Lidia Popa

Mamei

Ești atât de frumoasă mamă, atunci
când luna lucește la tine în plete.
Atât de gingașă te asemeni gutuilor
de la ferești cu miros dulce și mângâietor.

Mâinile tale tremurânde împreunate în rugăciune
mi-au mângâiat creștetul în nopți de fierbințeală.
Iar glasul tău dulce mi-a fost călăuză pe drumul
înspre casă și curtea cu miros fraged de trifoi.

CÂND BASMELE DEVIN REALITATE

Iosefina Schirger şi Petru Ababii

FLUTURI DE DOR

Dimineaţa primul tău surâs devine soare
şi lumea mi se pare la loc dogoritoare.
Mi se întâmplă lucruri numai de tine ştiute:
inima mea nu mai vrea să asculte.
Ca să te-ascund mi-a trebuit un munte
de foi subţiri şi poezii absurde.
Acum eşti cartea mea de amănunte.

Nimeni nu ştie ce-i cu noi,
dacă venim sau mergem înapoi,
dacă e timp de pace sau război.
Aş vrea să vin la tine,
nu să mă pierd în ape,
Ofelie din Shachespeare
ce n-a mai vrut să scape.

Lăcrimarul cu fustă

Simona-Ioana Cucuian

La el în casă. Ca la el acasă? Ura expresia „Simte-te ca la tine acasă!” Unde? Ce? Cum? Sau cealaltă „Fă-te comod!” Adică? De ce? E vreo placentă stabilă prin zonă, izolată cu termopan şi antifonată cu bureţi sau vată de sticlă? Toate astea nu erau decât agasări ale normalităţii. De undeva, dintre boscheţii prafuiţi şi pişaţi din dreptul geamului - în dimineaţa asta, cu vreo 50 de metri mai îndepărtat de retină, cumva scos pe ochi, se auzeau ritmuri mecanice de gazzara. O atmosferă băgată pe gât. O poluare fonică extremă şi alternativ încreţită. Ar fi vrut să fie puiul de cimpanzeu alb. Abaterea. Micuţul care a scapat normei şi s-a nascut alb în plină noapte, în mijlocul unei perpetuari străbune de culoare. Chiar şi aşa se poate trăi. Cu tot cu Preludio en Tristeza Menor. Dar el, el se consola ca un taur într-o încăpere strâmtă. Dadea senzaţia că ar avea de gând să schimbe ceva în viaţa lui. Să se înfurie totuşi? Ca schema să fie clară şi tăiată din rădacini? Va sparge toate obiectele pe care le idolatrizase cu ceva timp în urmă prin trăirile lui cât de cât spirituale. Poate că şi alţii procedeaza la fel.

Trecând prin Săcel

Maria Tirenescu

Ultima noastră vizită în Maramureş, în 20 septembrie 2003, a fost scurtă: la notar şi la cimitir. La notar am semnat actele. La cimitir am aprins lumânări, am aşezat flori în vază, am depănat amintiri. Dacă tata ar fi trăit, în acea zi ar fi împlinit nouăzeci de ani. Sora mea nu i-a supravieţuit decât un an, iar mama a urmat-o la câteva zile.
Am zăbovit o vreme în casa părintească, alegând câteva cărţi, acte, notiţe şi fotografii.
Ne-am luat rămas-bun de la rudele care rămâneau în Vişeu şi am plecat. Voiam să urcăm Dealul Moiseiului cât timp mai era lumină. Drumul are multe curbe, unele destul de strânse, şi multe chiar în pantă. Aveam maşină doar de doi ani şi eram a patra oară cu maşina proprie pe acel traseu.
După ce, în Săcel, am trecut pe sub linia ferată, am cotit la stânga, spre Dealul Ştefăniţei. Dacă până atunci am vorbit puţin, acum mi s-a dezlegat limba:

Povestiri cu Fata Pădurii şi Omu Nopţii

Alexa Gavril Bale

1.Io personal nu am văzut-o pe Fata Pădurii, m-am ferit să umblu nopatea pă unde umblă ea. Este o vale, o vălce, ce trece pă din sus dă Cionte, pe acolo se zâce, pă valea acee, că ar umbla Fata Pădurii. Pă bărbatu-mio, pă Alesa, fie iertat, l-o purtat într-o noapte tătă nopatea pă valea aceea, nu ştiu de unde venea, noaptea, şi când o trecut valea n-o mai ştiut unde-i, n-o mai cunoscut locul şi o umblat pân cimitirul de pe Sătunesc, pă imaş şi nu mai ştiu pă unde, cât că până-n ziuă l-o lăsat pă gunoi, pî vârvul gunoiului de la grajd de la noi, după şură, acolo s-o trezit dă capo, până-n ziuă când o clopotit de cinci dimineaţă. Când s-o băgat în casă, tăt sfârtecat şi zgâriet, lipit cu mol, era rupt de obosit. Şi nu o fost băută nimica de cu seară, să fi zis că l-o purtat horinca.

PĂLINCA

Milian Oros

Mitru,  prietenul meu de la țară, în fiecare an, toamna târziu, după ce fierbea pălinca, îmi trimitea și mie câte o jumătate de litru... „Așa, de cuștuluit”,  îmi spunea el de fiecare dată.
 Nefiind  băutor de pălincă, o făceam uitată pe vreun raft din bucătărie, urmând a-i veni  rândul cine știe când. Așa s-a întâmplat și anul ăsta cu „jumătatea”  adusă de nevastă-sa, Sabina, într-o sticlă de plastic.
În Ajun de Crăciun,  zărindu-mă prin curte, se apropie de gard și-mi zice:

FLOARE ALBASTRĂ

NICOLETA CASIANA OPRUŢ

Decorul: O bancă într-un parc.

Personajele: Copilul 1, Copilul 2, Copilul 3 şi Maria.

Copilul I: Astăzi, la şcoală, sora mea a învăţat poezia Lacul, o poezie foarte frumoasă.

Copilul II: De ce este frumoasă?

Copilul I: Voi v-aţi imaginat vreodată un lac albastru, plin de nuferi galbeni?

Copilul III: Am văzut într-o carte cu poezii scrise de Mihai Eminescu un lac plin de nuferi.

Copilul I: Chiar Mihai Eminescu a scris poezia Lacul.

Copilul II: Da, parcă am citit şi eu poezia.

Copilul I: Ascultaţi: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă.“

VIEȚI DUBLE (fragment)

Caliopia Hodorogea

1

Cortina este lăsată şi reproduce, prin imagini stilizate, intrarea într-o gară. Se aude şuieratul unui tren, a cărui sosire este anunţată în difuzoare. Zgomotele care semnalează oprirea trenului. Douăsprezece bătăi ale unui ceas de catedrală. Pe o ușă laterală a sălii de spectacol intră, alergând speriată, Sonia (tânără: 25-30 de ani). Din sens opus îşi face apariţia Eduard, actor în vârstă, îmbrăcat în haine de cerşetor, cu barbă, mustaţă şi păr zburlit şi neîngrijit, în mână cu un cuţit mare de bucătărie. Acesta încearcă s-o prindă pe Sonia. De după cortină, „din gară”, iese Robert Vaida-Moruzi, un bărbat de 40-45 de ani, cu o geantă de voiaj în mână (spate), obosit, dar cu o undă de emoţie în expresia feţei.

(19) SUBSTANȚIALITATEA OPUSĂ A SPIRITUL ȘI A CĂRNII

Valentin Lupea

         Orice solicitare a simțurilor omului medieval, fie în cartea vie a naturii, fie în cartea scrisă a Bibliei sau în pictură și-n formele sculptate de pe zidurile bisericilor, "...totul alegorie-i / a lui Isus Cristos fiul Mariei, /(...) / totul divinitate-i"(IMNUL MARIEI).
          Cu toate că interpretările variau și cu toate că profanul inteligent începuse să zeflemisească limbajul semnelor, în ansamblu, fenomenele obișnuite ce se înfățișau simțului și sensibilității au devenit nume scrise pe apă, copii de vis, năluciri rătăcitoare. Imaginația care păstrează în chilia din fundul creierului rezerva de impresii sensibile este analogă cu apa, spunea Isaac de Stela (mort în 1169), (Bundy, op, cit, p. 207).
          Lucrurile văzute, auzite și întâlnite în plimbările zilnice își împrumutau, tot ceea ce ținea de caracterul lor esențial, dintr-un izvor nevăzut și neauzit și erau, contrar părerii vulgare, mai firave și mai trecătoare decât modelul lor inefabil. 
          Omul medieval înfăptuia, așadar, acest miracol de convertire, topind lumea sensibilă în cea spectrală și dospind idealul în corporalitate. 

Simbolurile primitiv-arhetipale ale "bunului druid" Brâncuși

Cristian Horgos

Brâncuși a folosit atât conștient, cât și inconștient simboluri primitive, arhetipale, în sensul pe care îl arată psihologia jungiană. Iată doar principalele: simbolul falic din „Prințesa X” („Capul Prințesei Marie Bonaparte”), spirala portret a lui James Joyce și alte spirale făurite din fier, „romboizii” Coloanei Infinitului, capul Muzei Adormite, oul Nou-născutului și al „Începutului Lumii”, cercurile din Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Aleea Scaunelor.
O serie de articole arată că primitivismul lui Brâncuși își are sursele în folclorul românesc și african. Există însă și unele care au ieșit strălucit din subconștientul său, prin subconștientul colectiv definit de psihologul Carl Jung. Astfel, în perioada creativă a lui Brâncuși, spiralele neolitice erau puțin cunoscute. De asemenea, Brâncuși nu a avut acces la romburile pe care le găsim astăzi în artefactele neolitice sau chiar paleolitice.
Brâncuși a întâmpinat o puternică opoziție în vremea sa când a expus Prințesa X, dar astăzi știm foarte bine că simbolul falic nu avea absolut nicio conotație obscenă în preistorie.
Interesant este că dualismul femeie-falus surprins de Brâncuși a fost, în ultimii ani, subiectul mai multor articole și studii despre statuetele femeie-falus din neolitic.