Vămuitoare

Constrâns depărtării îi strivesc ce minte
strânse-ntre țâțâne deopotrivă zale
nu mai e nimic formei ca-nainte
pravilă căderii să-ntretaie-n cale,


 
Las în urmă zidul dintre oseminte
nicio curmătură nu mai are poale
ochiul să se plângă plin al celor sfinte
după întregirea marginilor sale,



Să-i întorc culoarea precum mi-e aminte
dintre necuprinse însemnele d-ale
ultimei priveliști ecou de morminte
dincolo plecării c-ar mai fi o vale.







Zorit  defel



Iarăși am sărit aceeași carte
rămășag fugarul fără zestre
într-un ochi luminii prea departe
să-mi întoarcă asfințitul prin ferestre,



Iarăși am căzut de-aceeași parte
înainte să ajung pe creste
rătăcindu-mi viețile cu-o moarte
despre care nu știam ce este,



Iarăși timpul trecerea să-mi poarte
și durerile de-o ploaie peste
închegate răni ce le-ar desparte
hăului același fără veste.


Curs  detriment



Cercului deasupra rotunjit prin el
îi transpun căderea golurilor coarbe
printre amăgiri margini de tunel
altfel retezate fără a-l resoarbe,



Arcul ce-ntretaie ca luminii zel
focului s-ascundă sevele sub iarbă
înapoia vremii toate cum la fel
ochii-nchipuirii pe-o privire oarbă,



Vindecând căderea celui prim inel
prin care s-ar scurge zvonului de cerbi
forme netezite cer altui nivel
poeți rătăcind sufletului șerbi.






Scobite  pe  rând



M-ați spart în coaja mea de om
să nu trec vârstei pe-ndelete
durerilor prin alt sindrom
când rănile mă dor prea-ncete,



Dispers la ultimul atom
cândva și el vieții-n perete
m-alătur umbrei până vom
răbda-ntunericul de sete,



Scriind mereu ca ultim tom
cel condamnat la căi ascete
pe-ntinsul extirpat monom
al cicatricei dintre spete.


În  definitiv


N-am cumintei ce să pun în loc
când ecoul vieții s-a prescris
nimeni de-ar ajunge la soroc
să se-audă ce era nezis,



Nu-i cenușă câtă rană-n foc
vocii dinăuntru sunt închis
rosturile-ntoarse fără scoc
euri împrejuru-mi rare a vis,



Nu mai știu uitării să mă joc
ce culori din spectru am omis
de-am ajuns luminii sărăntoc
pribegind pe margini de abis.




Grea  plămadă




Alunec amintiri pe scări păgâne
la capăt nimeni nu se mai așteaptă
din chipul vechi vreo cută c-ar rămâne
ori că-ndoielii vidul se îndreaptă



Prezentul dintre șanțuri să-și amâne
tăcerea asurzită într-o șoaptă
câte dureri mi-au fost deja stăpâne
uitarea niciodată înțeleaptă,



Să-i regăsesc opreliști de bătrâne
în golul scurs că ar mai fi o treaptă
la pragul neputinței să se-ngâne
cu singuru-adevăr descins în faptă.



Firește-ne



E vremea când păcatelor m-adun
pe seama celor niscai gânditori
ce s-au grăbit trezirii în ajun
din noaptea vinovată de palori,



E vremea când pedepsele se pun
în cârca celor singuri muritori
ce s-au ales destinului comun
dintre atâția martori viitori,



E vremea când greșelii mă supun
crezând că sunt iertat de două ori
oricâte uit asemeni să vă spun
vedenii amânate până mori.




Uvertură



La-nceput n-a fost cuvântul
înfierat ca cel de-acum
și nici omul precum sfântul
care l-a pierdut pe drum,



La-nceput n-a fost pământul
golul ceții –sieși fum
dezrobind focul și vântul
să-l prefacă până-n scrum,



La-nceput n-a fost înfrântul
cel ales erou postum
poet frate cu descântul
înainte de sugrum.




Semne  de  fluctuație



Monotonia n-are parte de culoare
neliniștile înăuntru sunt doar gri
de-o amorțeală resimțind cât doare
că spectrul mi se poate înnegri,



Răspântiei spre haos n-am cărare
deopotrivă cad de parcă m-aș opri
pe altă treaptă morții-n așteptare
până ce ura s-ar mai înăspri,



Indiferent uitării că-s nestare
ce colțuri pentru strâns aș mai nutri
când timpurile-n sine n-au răbdare
să crească înainte de-a-mpietri.




Așadar  neprielnic



Cuvintele au început să tacă
asemenii confundă-ntr-o poveste
cu alchimiști tocind în piatră seacă
poeții când ne spun ce nu mai este,



Nici timpul nu mai știe cum să treacă
din an în an fără să dea de veste
în dreptu-i ceas bătându-ne o toacă
singurătății dintre văi agreste,



Doar umbrelor ce pot să se prefacă
în locul meu că au ajuns pe creste
primejdii nimănui precum de pleacă
un tot mai rar visează-și zborul peste.



Neteziș  primar



Zăpezile-au uitat precum se cade
dar amorțesc durerii-ntins departe
să nu mai simtă patima că-l roade
pe cel din preajma ta fără de parte,



Când toate zvonurile par năvoade
și marea mi se-ncurcă într-o carte
în cap de rând ce paginii îi șade
cuvinte-nlocuind cu valuri sparte



Și punțile surpate-ntre arcade
ca întâmplare vieții după moarte
apropieri zvântate-n loc de rade
pustiului cu marea ce-și împarte.





Care  dincotro



Singurătatea nu mai ține de urât
roind în jurul meu tăceri ne-nstare
să îmi astâmpere cuvintele atât
cât înțelesul lor încă mă doare,



De parcă lacrimile ploii m-au pârât
deasupra ei că nu mai cred în soare
s-a strâns în jur adâncă pân-la gât
să-mi amintesc de-înecuri fără boare,



Alături de lumina ce-am urât
văzând că-n umbra ei mereu se moare
mă tot ascund sfiindu-mă încât
resorb divulgi de fostă-nfățișare.



Faptoriat



M-am trezit decunoapte scăpând
dintr-o gură de șarpe sătulă
să se-ațină-mblânzirii prin gând
cu o mimă asemeni credulă



Nemușcat c-am sărit peste rând
altor vieți învrăjbite de hulă
între ceruri și ape arzând
niciodată-n aceeași celulă



Ce-ar renaște ființei pe când
schelete răstimpul adulă
mai aproape luminii zburând
cât încape în hruba-i destulă.





Involut  în  rest



Mi-au amorțit durerile la frig
nici viața nu resimt cât e de vie
doar iernile pe nume le mai strig
când mă dezgheț uitării din sclavie,



Răsuflu-ntretăind brazdele-n ger
aceleași deseori pereche mie
când n-am nimic ursitelor să cer
și doar gândind cuvântu-i blasfemie,



Ce scapătă prin glas tăcerii bocnă
se sparge-n oase junghiul din trezie
să mai repet perinda cât mi-e ocnă
până dezvăț că noaptea tot zi e.



Milostivire



Pământul ne rabdă defel suferinzi
din orice-ntâmplare se trage o boală
s-o duci mai departe pe unde descinzi
ori scrisă în piele de nu se mai spală,



Nici timpul nu trece cât poți să-l cuprinzi
cadranelor vremii tocmite cu scală
c-un preț de secunde să știi cui te vinzi
căzând înapoi pe o treaptă domoală,



Repeți rugăciunea genunchii-i aprinzi
mai sus de aceasta privirea-i sfială
n-ai voie-ndoielii durerea să tinzi
din groapa promisă nimic nu se scoală.




Aleluiele



Sori la-ntâmpinarea dintre zei și corbi
curg deasupra zilei pe diagonală
să fie descântec plinul ce absorbi
ca pe-o regăsire lacrima de-l spală,



Praful orb luminii amintiri de jale
tremur între storuri numai întâmplare
s-au ales cu vântul dintr-o dată pale
culori să inunde toate muritoare,



Ochiului ce joacă umbre-ntre pereți
timpul când le-mparte niciodată-ntregi
să-și fie doar vină singură-n tristeți
dintre ursitoare tot ce poți s-alegi.




Escorta  firii



M-am rătăcit în mine altui capăt
aducerii aminte pe făgaș
răspunsului prin care timpu-l scapăt
iluziei că nu-i pot fi urmaș,



În nesfârșirea lumii printr-un treacăt
al câtelea meleag din nou pripaș
m-am învoit sclaviei fără lacăt
străin pe urme granițelor laș,



Să nu-mi ascund tăcerile prin freamăt
statorniciei simțul mai trufaș
mă tot întorc prezentului un geamăt
de parcă vieții nu sunt eu făptaș.




Uzual  nefolos



Mă-ngădui să cred în viața întreagă
trudind s-o strecor prin ochi de pelagră
contraste-năuntru înțelesu-i dezleagă
dintr-o singură carte niciodată cea neagră,



Mă-ndigui să simt destinul ca chakră
durerea când uită puroiul să-și stoarcă
din rana comună îndeobște sacră
sortită secării iertărilor parcă,



Mă-nsinui să car ce alții nu poartă
o cruce respinsă cenușii din vatră
ce ține deveghea nevie nici moartă
când peste-ntuneric doar câinii mai latră.




Sinele  zăvorât



Sunt fiara-nchipuită că  mă rup
cu orice mursecare pân-la os
ce-ncape-apropierii mai prejos
într-o privire lacomă de lup,



Sunt prada neînstare să mă lupt
cu fiecare umbră de prisos
din locul meu întotdeauna scos
de pe conturul timpului erupt,


Sunt martorul a toate ce îndur
ca omul să-și rămână nefolos
în jurul său pământul scorburos
când îl adulmec morții prematur.



Irosind  simțurile



Mă înnegeresc de culori pe contur
zările dinăuntru ies trâmbe
pământului totuna-împrejur
cumsecade în unghiuri mai strâmbe,



Strivesc frunzei cruzimea-ntre palme
anotimpul perenei furate
risipit totdeauna de-a valme
printre porți doar în vis descuiate,



Restrâng noduri într-un ghem de tăceri
alungate din ochiul ce-apune
descrește-ntre noi distanța-n eteri
nu îndeajuns celei comune.