Moarte prin somn


Venirile îmi suflă la ușă,
nu pot pleca de atâtea ori,
și unde să mă mai duc, Ondina,
dacă nici moartea nu mi s-a trezit,



uită-te la ea cum tresare prin somn,
tolănită lângă o grămadă de pepeni !

Sunt timpuri care se duc
și timpuri care stau.

Până la întemeierea femeii,  
șade o mână întinsă în josul apei.

Mai dormi puțin!

Mai lasă puțin în noi
doar stelele
care nu vorbesc cu cerul.

Și caii.

Acei cai.

Și cai.








Dâră de sfânt

Fericiți cei care s-au regăsit
sub o mătanie!

De două ori fericiți
cei ce-au avut în neam

și sfinți,

și părinți!

Ondina, iubirea este felul Domnului
de-a Se pune

dintr-o mână în alta.


















Pământ după înălțare

Chiar sub steagul unei țări
care nu mă reprezintă,
iubirea pentru tine

este marea cădere de piane pe trotuare,
care precede aruncarea oamenilor în gol.

Ce poți citi într-un puf de păpădie
decât viitorul fel de a fi
al unui fluture?

Sau în saltul unui cangur
ce poți citi
decât pământ după înălțare,
decât o cufundare a frunții în palme?

Unde perechile n-au casă
este locul morții și al stârpirii.

În țara aia, pianele
se surpă din capete.

Spune-mi, Ondina, ai văzut tu vreodată,
un cimitir curbat
după voința cuiva
de-a muri?










Mai către malul gurii

Mamă, o să-ți iau mâna ta puțin,
ca să mă mângâi singur cu ea
în rostul de ziuă
al cocoșilor.

Lasă-mă pe spătarul acestei disperări,
ca pe o haină groasă, vara,
să-mi adun neființele una câte una
și, uitându-te în urmă la noi,
 
să ridici către lună degetul acela alb,

pe care uneori îl scoți din pământ,
ca să ne arăți încotro am luat-o.  












Orașe cu gust de mărar

„Cât vom mai avea de murit!” (Ondina)


Inocența nu este o stare,
ci un gest de întemeiere a prafului
într-o fugă de câini pe frunze uscate.

Dacă ne-am putea înțepa în culori,
de câte ferigi ar fi nevoie
pentru o singură mângâiere?

Atunci când mâna dreaptă,
trecându-ne printre coaste,
ne atinge din întâmplare inima
și ajunge la tâmplă
este marea tandrețe pe care ne-o permitem.

Cum ar fi să razi cu un antebraț orașul
și să-l strângi apoi la piept?

Copiii flămânzi sunt marile primejdii
ale metropolei,
căci serbările lor aduc
a mort sihastru.

Privirea dinspre lapte poate trece prin ziduri
și numai iubirea,
când i se face sete, se sprijină de ea,  
ca într-o miere plină de semnificații
și nuci.

Până azi, niciun copil n-a avut știința puterii lui,
altfel am fi fost nevoiți cu toții
să murim la naștere.

Un prunc veghează în spatele oricărui ochi
și noi purtăm gustul acelui văz care,
dacă se mânie, este în stare
să ne trimită la infirmitatea oricând adăugită
a Domnului.

Un oraș numai al pruncilor ar avea gust de mărar
și s-ar devasta pe sine în fiecare clipă,
mâncându-și singur mâinile fără să se sature
și s-ar nărui pe timpanele unde
frumusețea lumii își curăță lenea.

Norocul orașului stă în toamna asta,
când am început să îmbătrânim.

Ce te-ai face, Doamne, fără noi,
dacă ne-ar veni dintr-o dată să rămânem copii?

Care câmp ți-ar găzdui pietrele,
una peste alta?
De Tine cui i-ar fi frică,
și, fără de frică, orașele cum ar mai sta în picioare?

Eu am găsit adevărul
în gutuile din care tata a zidit casa.

Somn ușor, Doamne,
o să murim
când ne-om aduce aminte.




Doamnă de gropar

Fratelui Radu Rizea

Artele femeii capătă sens în trup.

Sufletul ei ascunde numai bărbăția
de-a se opune atingerii,  
cu o piele care doar pare că ia
formele pe care o doamnă le acceptă.

Împotrivirea femeii nu are feminitate,
ci seamănă cu o îndelungă trecere de morți.
A fi prea atent la trecere
înseamnă să pierzi înțelesul morții.

A sta în poartă ca să vezi morții trecând
e o mare irosire de timp
și pentru trupul femeii,
și pentru artele lui,
 
și o mare ofensă adusă mamei tale.

Gardurile date cu var au mereu un tată
ațipit în casă, la prânz.
Iar copiii vin din artele femeii ce se împotrivește
tihnei lui, groparul prost,
bun de sămânță.

În fiul de gropar moare sensul femeii.
Dar ce frumos îl face îndelunga trecere a artelor ei!
 
La ușă bate pământul.

Vrea să intre,
vrea să ieși.


































Ogar pe-o petală de cerb


Să-ți dau definiția iubirii:

ogarii se aruncă la pradă numai asmuțiți de oameni;

fiecărui hăitaș îi este frică de pradă,
oricărui câine îi e frică de om,
oricărui om îi e frică de tigru,
oricărui urs îi e frică de ogari,
oricărui ogar îi e frică de urs,
oricărui hăitaș îi e frică de ogar.

De fapt, Ondina, totul se teme de Dumnezeu
și acolo ajungem.

Ursul-în tigru
omul-în câine,
cerbul-într-o petală,
pe care o calcă prin frica lui înaltă de urs,
și eu în tine.

Călcâiul nu este semnul drumului înapoi,
ci împingerea tălpii înainte.

Ondina, eu mă aștern pe iubire
ca o pulbere,
ca o pasăre migratoare în cuib,
ca Dumnezeu pe ouă.

El nu le calcă în călcâie,
ci în picioare.

Dacă-i vei cere vreodată buletinul,
îți va scoate din buzunarul de la piept
un gălbenuș.

Iată adevărul:
definiția iubirii este întotdeauna piezișă
și are demnitatea cojii pe care aluneci.

La dânsa cel ce a gândit-o se închină!

În definiția iubirii
Dumnezeu se scutură de scame,
bate ca un poștaș la ușa fiecăruia dintre noi,
cu tolba plină de indulgențe.

Iubirea se livrează pe sine, la domiciliu,
cu scuterul,
iar secundele nu mai au nici măcar strană.

Cum să-ți spun,
ca să înțelegi?

Când Dumnezeu se uită în oglindă,
cine se uită, de fapt,

la cine?










Pasajul

Dedicat fratelui meu Ștefan Mitroi

După cum nu există nicio punte
între adevăr și minciuna sa,
nicio legătură de sânge
între răspuns și întrebarea sa,
nu există nici punți între punți.

Orice aruncare de ceva, peste altceva,
înspre altceva
este un șir îndelung al sinelui lor,
care nu se intersectează niciodată
cu sinea vreunui iepure, de pildă.

Esența oricărei punți nu șade
în ceea ce leagă ea,
ci în starea ei de mijloc,
cea care ține tălpile deasupra aerului bolnav.

Puntea ațipește taina călcării pe ape.

Doar pruncii de la țară află asta.
Ei își aduc aminte perfect
cum au pășit cândva pe deasupra
ruperilor de ape
ale propriilor mame,
în torente,
fiindcă lichid este sensul venirii pe lume!

Satul este o așezare de oameni,
iar o așezare pornește din dorul lutului
de a se prăbuși îngenuncheat în cer.
În sate, gravitatea are alte legi.

N-ai băgat de seamă, Ondina,
că, atunci când se ară,
și țăranul, și calul
plutesc la un suflu deasupra pulberii,
doar plugul se atinge de pământ?

Între potcoavă și praf,
stă foamea devenită credință.

Un țăran iubește monstruos,
pentru că o face o singură dată.
Nici măcar sub reproșul Domnului nu-și privește altfel
mâna care s-a lăsat peste sânul muierii!

El se învelește cu mâna sa
și ei îi face prunci.

Femeia țăranului este puntea lui
și demnitatea pe care și-o revendică
de la vorbele pe care nu le pricepe,
atunci când se închină la icoanele,
cu brațe,
ale Mariei.

Nici măcar reverența unui fir de iarbă
nu are sfiala să i se împotrivească
aducerii acesteia de minte,
pe care el o îmbracă numai la sărbători.

Ondina, este foarte simplu să trăiești,
este simplu să mori,
uneori și pe cruce.

Învierea nu mi se pare a fi
mai dificilă decât mișcarea
prin apele unei încheieturi de mână.

Doar că nu am aflat până azi
cum se trece de aici,
dincolo, la Înviere,
și înapoi.

Ar trebui să fii stăpânul cercului,
ca să poți încuia în casă călătoria
și să pui botniță unei locomotive,
ori mamă să-ți fi fost
femeia care-și împrăștie pruncii din pântece,
chiuind într-un carusel,
ori să fi fost conceput în umerii
umbroși de rugăciune
ai unui duhovnic.

Abia merităm pridvorul unei biserici.

Până la potir, istoria lumii se scrie greu.

Să ne bucurăm
că întotdeauna mântuirea vine prea târziu
și că înțelepciunea devine firesc!

Ondina, ca să ajungi dintr-un loc în altul,
trebuie să străbați.
Iar străbaterea înseamnă călcare-n picioare
cu o veche batere de inimă.

Înainte de-a fi împușcați,
caii au viziunea drumului,
drumurile au revelația copitei,
iar piciorul-certitudinea că n-ar putea merge,
dacă osul de sub pământ nu i-ar încălzi tălpile
cu gura.

Carnea ta are demnitate,  
doar când Îl auzi pe Dumnezeu
pășind printr-însa în vârful picioarelor.
Atunci ea capătă frunte,
iar eu pot să-ți bat la tâmplă.

Ondina, iubirea are înțelesul înalt și de frig
al unei așezări pe o punte.

Cine ia banii de pe ochii mortului?

Ondina, niciodată când mi-am dezgropat neamurile,
nu le-am mai găsit monedele
nici pe pleoape,
nici pe creier,
nici în fundul capului lor.
Este semnul că banii se dizolvă doar în țestele țăranilor.

Numai între moartea pe Cruce și Înviere
fluturii gândesc.
În restul vremii, ei doar se așează.

Deci, la moarte, va învia
și se va transforma într-o tihnă de flutur.

Iubirea este procesul de schimbare peste moarte
a omului în zbor,
prin urmași.

Reproducerea este lipsa curajului
de a trece de pe un mal pe celălalt
cu senzația călcării pe ape,
ori seamănă cu o văduvă care face amor
în patul de moarte
al mortului.

Ondina, nici nu poți pleca, nici nu poți ajunge,
dacă nu iubești.
Puntea dintre moartea pe Cruce și Înviere este aceeași
cu arderea distanței dintre minte și inimă.

Dintre oamenii pe care-i știu,
Singură, Arlechina care mi-a dat asemănare și chip
a reușit să fie, în același timp,
și în iubire,
și în greață,
și în disperare,
și în tristețe,
și în absența durabilă a tatălui meu.

De la ea am învățat să devin
o mare întindere de piept
dinspre viața ta,
peste moartea ta,
către Învierea pe care o meriți,
fericit de pogonul de fluturi,
pe care l-am prășit deja
pe spinare.

Nu-ți fie frică!
Fă un pas.
și încă unul!
Când simți că te prăbușești, sprijină-te de aer!
Aerul e dur
sub multele bătăi de aripi!

Suferința nu are consistența aerului cu fluturi, Ondina:
dacă tragerea pe roată ne ajută    
să ne limpezim gândurile traversate de fluturi,
nu doare!

Doamne, dacă poți, roagă-Te pentru noi,
Cei care ne rugăm Ție!
Roagă-Te Ție
și dă-ne nouă rătăcirea punților, în loc de cârje
și de sceptre!

Să stăm și noi puțin pe cruci,
între moarte și Înviere!

Altfel, nunțile Tale cele multe vor fi înecate de plâns
și își vor pierde sensul.

De ce nu ne-ai spus, Doamne, că lumea asta
nu este decât fluturăria de care-Ți este cel mai drag?

Nu-i nicio deosebire
între un destin pe cruce și un fluture pe o punte.
Oboseala e aceeași.

Ondina, cuvântul apare când Dumnezeu este bucuros
și se îndoiește,
făcând din unul-doi.
 
Sau se întreiește,
făcând din amândoi-un altul.

Ca să se învie
cu trup,
cu tot.





Vrăbii între cărămizi

Orașul acesta, Ondina,
unde ești nevoit să te apleci,
ca să prinzi viețuitoare mărunte,
orașul acesta, în care zăpada de sub roți
este mai zveltă decât prăjiturile,
orașul acesta
în stare să aducă beduinii,
mințindu-i c-ar avea
vreo fântână la-ndemână,
orașul acesta, Ondina,
te-a înșelat!

Eu eram mic,
el era și mai mic,
iar tu ai crezut că eu sunt cel spătos.
Ce să mai fac?

Lângă un munte ar fi trebuit să mă pui
sau lângă o curgere de apă!

Măsura mea nu este orașul acesta,
peste care s-ar putea ridica lesne
o piramidă moale.

În câmp, dacă m-aș pune pe vine,
lângă el aș putea să devin
o așezare de provincie
cu perdele spălate
înainte de Crăciun
și cu frunți în ferestre.
Iar dacă, la sfârșitul lumii,
el ar fulgera cu plictis,
eu aș rămâne în picioare
încă puțin.

Până când o să constați
că trebuie să te apleci,
ca să vânezi pigmeii
din mine,
vei fi prea bătrână
ca să mai înțelegi orașul acesta,
care te-a înșelat cu orgoliul meu  
de slugă.

Vei face un gest de lehamite
și vei trăi în mine
oricum.

Între ele, morțile seamănă și par
că se înțeleg.



















Pe patru voci

Între cei trei omoplați ai orașului,
acolo unde broaștele lumii vin să viseze
și unde karmele se varsă
pe patru voci,
tu, Ondina,
ai o piele cuminte.

Odihna vine din privirea lucrurilor
care nu se văd.

Lumina palmei lor este lungă
cât mâinele
ieriului
tău.

Te-am fi salutat și pe Tine,
dac-am fi avut niște pălării,

Doamne!










Habarnamcum

Cuvintele sunt speranța
de-a nu rămâne comun.

Sunetul morții:
un fir de apă într-o gamelă.

Ca o cloșcă se așază iubirea
pe oul mamei ei,
Ondina.

De ce nu este murdară mâna,
de ce picură din ea ceva
și de ce e roșu?

Dacă sângele nu-mi dă voie,
eu cu ce o să te acopăr,
Ondina ?

Știi de ce trăiești?

Pentru că te-am luat cu mine,
din habarnamcum.








        





        


      




        Dare de seamă despre îngerie

Motto: “Ci Iisus s-a aplecat jos și scria cu degetul pe pământ” (Ioan 8;6)


       Se dedică Maestrului meu Aurelian Titu Dumitrescu



















Nimeni, nimic, niciodată

(Jurnal înainte de Facerea Lumii)

“Duminică, pe la orele cinci, doamna Portăreasă auzi împușcătura și se duse la camera lui, bătu de două ori și-l întrebă ce face el acolo și, pentru că nu răspundea nimeni, chemă pe domnul Gardian, care întrebă și dânsul la ușă și, dacă tot n-a răspuns nimeni, a chemat vecinii și a spart încuietoarea și, când au intrat înăuntru, nu era nimeni, d-aia nu răspundea nimeni.
Și-au mai venit niște femei îmbrăcate în negru și l-au întrebat pe domnul Gardian ce se petrece și domnul Gardian le-a zis că nimic...” (fragment dintr-o declarație).


1. Chiar tu, pe când te plimbai nedumerit și oarecum trist pe marile bulevarde, te-ai abătut pe acolo și ai văzut și tu că nu era nimic, nimeni, și te-au apucat o bucurie și o ridicare atât de mare încât
te-ai pomenit pășind pe aer, deasupra pieței.

2. Ședea pe valuri calde, dus pe gânduri, își privea picioarele și i se părea că sunt prea multe două, soarele acela de miere bătea în Aquarium fără încetare, zi și noapte. Mațele mamei, grămădite pe cer, se umpleau și se goleau la răstimpuri, câteodată femeia gemea sau ofta, câteodată țipa, dar cel mai adesea primea vizite atunci când gemea și țipa. Cel mai adesea, atunci lui îi treceau prin cap cutremure, tulburări, dezastre, dihonie, despre care a aflat mai târziu că se numeau cuvinte. Când femeia nu primea vizite, el își amintea. Avea o singură amintire despre două-să le zicem-cuvinte, care s-au întâlnit, precum zidurile tâmpite, la colț. Lui îi plăcea nespus amintirea asta. După ce termina să și-o amintească, o lua de la capăt. Dar nu putea mereu să se stăpânească și, în răgazul dintre două aminteli, se întreba, uimit la culme și oarecum trist, de ce cuvintele acelea care s-au întâlnit erau două, adică exact câte numărau picioarele lui, și de ce el se întreba asta exact între două aminteli. De ce, câteodată, inima femeii care-l ținea în gazdă (doamna Portăreasă) bătea, în același timp, de două ori, aceeași secundă, iar bătaia venea dinspre sânul stâng, care mai avea un sân drept, deci doi. Și dinspre bătaia sânului acela stâng se auzea, răvășită, încă una, mereu alta. Pentru el, secunda însemna două bătăi, el însuși era două convulsii de metronom, două ziduri tâmpite care s-au ciocnit, sfioase, la colț. În rest, era bine. De obicei, ședea dus pe gânduri, pe valuri calde, mișca degetele picioarelor și, privindu-le, se amuza teribil. Dimineața, după buletinul de știri, pe când te bărbiereai, fluierând un cântec zglobiu, cu niște miei, te-ai surprins întrebându-te, oarecum nedumerit, de ce sunteți doi. Animalul zâmbi și tăcu.

3. El era un avorton spontan, perfect și tandru. Nașterea lui fusese plănuită ca o lepădare, o eutanasiere inocentă, la patru luni.
Maică-sa înghițise pastile și siropuri, iar taică-său, soldat necunoscut (câțiva susțineau că s-ar fi numit Panthera), îi făcuse intrarea, ieșirea în lume, lui, celui care învinge: apucase de piciorușul care se ițea dintre vintre și trase cu nepricepere: piciorușul s-a rupt cu un pocnet mic. Atunci el n-a mai simțit nimic, doar, la maturitate, piciorul fără gleznă l-a ajutat foarte mult la piruete. Însă tare s-au înspăimântat părinții lui cei doi când au văzut că mișcă și respiră, că-și rupe casa cu dinții, desenând apoi cu degetul un semn în praful odăii. Dacă au văzut că mișcă, l-au lăsat să trăiască.

4. La anumite ceasuri ale zilei, din anumite pricini, ori când geometria se frângea de la sine, planeta se prăvălea într-o parte, într-alta, iar lucrurile ei se izbeau, se ciocneau, se zdrobeau. El se cutremura ca de o viziune și, în sensul invers al acelei căderi, făcea piruete pe piciorul lui fără gleznă. Scârțâind, gemând, țipând, pământul se îndrepta la starea lui dintâi, ca o perlă abia ieșită din beția furtunii.
Odată, se afla la marele Aquarium al orașului și cineva i-a arătat, printre peștii colorați, un minuscul bumerang de carne: „Este piciorul lui Alexandru, cel care învinge. El nu mănâncă, nu doarme, nu respiră, șade numai pe valuri calde, dus pe gânduri. Câteodată rostește cuvinte atât de oribile încât lumea se cutremură, se prăvălește într-o parte, într-alta. Din coasta lui țâșnesc apă și sânge, se primenește cu oxigen apa din aceste carcere de sticlă, peștii sorb cu nesaț șuvoaiele de sânge și-l iubesc. Apoi se aude un geamăt, un scrâșnet indefinit și pământul se îndreaptă la starea lui dintâi.
Iar el, privind atent înăuntru, nu văzu nimic decât niște pești fericiți. Fiindcă te aflai aproape, ai privit chiar tu acolo și nu era nimic. Parcă nici pești nu erau, doar ecoul strigătului tău de groază a venit ceva mai repede înapoi, ca și cum nu s-ar fi întors din cer, ci chiar din burta chitului.
Animalul se prefăcea că doarme, dar-tu ți-ai dat seama-ținea un ochi deschis enorm, iar împrejurul pupilei era un câmp de nisip ori de apă sărată; în adâncimea aceea sclipeau stele, pești colorați, frânturi de cuvinte.

5. Căpătase puterea să mimeze orice, chiar și locul unde își ascundea uneori sila de el însuși. Atunci, în piață, mima Apocalipsa. Se făcea că e mielul și sfâșia ultima pecete cu dinții. Ar putea fi o artă, ți-ai zis, dar nu pricepeai nici de ce mielul sfâșie pecetea cu dinții, nici de ce mama ta zâmbi și tăcu nedumerită când ai înjurat-o de naștere, de Paști.
Visul de la five o’clock: ai încercat să-l imiți, să sfâșii pecetea cu dinții; în oraș s-a revărsat această după-amiază ternă, ce străbătea cartierul insomniei mele. Nisipuri cosmice zăbovind o clipă deasupra sălii de balet („Pas de deux, pas de trois”...), Primăria decretând stare de siestă. Și pe aceste străzi atinse de moarte, descheiată la toate cicatricele, zăresc trecând o fată frumoasă care mi s-a-ntâmplat. Năruit în cântec, mă trezesc călătorind prin biblioteci ca un abur și doar o sugrumare neașteptată a memoriei mă călăuzește spre neant, cu piruete obscene.

6. L-ai pândit îndelung, i-ai descompus gesturile, ai trasat harta rătăcirilor sale, ți l-ai închipuit făcând dragoste, strâmbându-se în oglindă când se spală pe dinți, el se purta ca un stăpân de herghelii, mirosea a sudoare de cal, a grajduri, a praf, trăsurile fluierau în urma lui pe marile bulevarde și, privindu-l oarecum trist, i-ai zărit în ochi cavalcade și, parcă, te-ai surprins nechezând ușor.
Luni dimineață, femeia ta zâmbi și tăcu.
Five o’clock: viziune a porțelanului, dormitând în hamacul unei disperări oarecare, printre sertare îndesate cu îngeri. Lene programată a simțurilor și a rațiunii, impotență imperială, incunabul care nu îți spune nimic, nu îți tace nimic. Lichidul burghez al unui surâs ți se prelinge printre riduri, o palmă întinsă deasupra îți acoperă destinul de maimuță gânditoare, de iepure mecanic în care frica a intrat prin crăpături. Ești pașnic. Știi că urmează o mulțime de asedii, o mulțime de fugi, știi că te vei retrage într-un spațiu provizoriu, într-un timp provizoriu. Nu știi de când până când, de unde până unde. Nu știi.
După cum n-ai știut, niciodată, nimic.

7. Marți, de foame, pisica ta se dusese să moară după bufet și tu ai împins bufetul și ai căutat-o, dar nu era nimic în dosul bufetului, doar tu erai oarecum nedumerit de întâmplarea cu ușa: cineva plângea la ușa ta și te-ai dus să deschizi, ai deschis și nu era nimeni, nici ușă nu era, iar despre tine ce să mai vorbim?
Ai ieșit deci să-ți odihnești tristețea pe marile bulevarde, să iei oxigen, să te liniștești puțin, dar orașul era în fierbere, oameni palizi lipeau afișe pe stâlpi, pe garduri, pe oameni, afișe albe pe care nu scria nimic, nu reprezentau nimic, pe nimeni. Dinspre Aquarium cineva răcnea, megafoanele gării transmiteau în direct discursul, trenurile se opriseră în câmp și ascultau îngrozite. Ai pătruns înăuntru și acolo nu era nimeni, doar piciorul lui Alexandru, la o tribună, își povestea viața așa cum a fost.
Animalul se prăpădea de râs, iar el făcea piruete uraganice și marginile trenciului i se ridicau deasupra capului, ca niște aripe negre, și planeta nu se clintea din starea ei dintâi.
Te-ai sprijinit de un zid, ți-ai amintit întâmplarea cu pisica, întâmplarea cu ușa și, zâmbind ușor, ai început să plângi.

8. Sentimental mugea fanfara de sărbătoarea aceea plușată, când tu te plimbai calm și oarecum trist pe marile bulevarde, printre pungi de hârtie, cioburi, pisici tărcate, și oamenii alergau puțin nedumeriți spre grădina publică, unde el meșterea la o mașinărie cu pârghii și scripeți, și mașinăria gemea și țipa, zvâcnind o aripă albă, și el o mângâia domol pe cea neagră, și aripa neagră tremura speriată, iar tu simțeai o părăsire uriașă în tot.
„Ești piciorul rupt al calului pe care s-a mizat”, îți șoptește singurătatea, prinzând chip și asemănare. „Nimeni nu ucide, nimeni nu evadează la five o’clock, îi răspunzi melancolic-dement. Lumea e bine alcătuită: eu sunt, restul este, dar de ce suntem doi?” Anexă la propriul tău dosar, te scalzi în tabieturi înghețate, canaste, table, șeptici, jocuri de societate, lehamitea îți alungă sentimentele în aiurarea nunții. Fără să vă priviți, o să vă mângâiați gâfâind, cu nervii curgându-vă din încheieturi, cu o patimă tocită.
Acolo totul e posibil...

9. El a trecut pe-aici și nu te-a văzut, te-ai aruncat sub roțile quadrigii lui, să te vadă, și el nu te-a văzut, ai fluturat eșarfe. În zadar. El a trecut și se uita înainte. „Binecuvântează măcar!”, ai implorat, și „Frică tuturor!”, a binecuvântat el.
Five o’clock: luciditatea se gudură pe pereți ca o cățea de cristal; vei atârna la rever decorațiile din primul război cu tine însuți, vei graseia, vei pendula împreună cu aceste sanatorii, cu bâzâitul vieții domestice și vei recompune adevărul din obsesii.
„Bună seara, doamnă!”.
„Bună seara. Nu v-a căutat nimeni, să știți...”.

10. Tu cu flori în gură, iubirea ta coborâse absentă din vagonul poștal, ca o mănușă splendidă pentru dresură de șoim. Cumva era un alt fel de sărbătoare și ai turnat în cupe, oarecum mirat, praf de culoarea cidrului. Foarte mult praf. Fanfara dispăruse cu furtuna de treisprezece, vâna gării se zbătea ca o găină cu gâtul sucit, „pas de deux, pas de trois”… Ce văzduh limpede! Un mecanism perfect arestase în sine firul de nisip. Animalul se oprise tulbure, între traverse, și undeva se auzea chiotul unei petreceri cu șampanie, cu lampioane roșii.
Visul: cineva plângea la ușa ta și te-ai dus să deschizi, ai deschis și-a năvălit înăuntru o cohortă de contabili feroci, care ți-au întors buzunarele pe dos, care te-au arvunit pentru ce va să vie, care te-au școlit cum se moare citeț, care, apoi, au sărit pe geam, lăsându-te sleit și sărac. Mâine se vor întoarce la aceeași oră, să te interogheze, să te evalueze, să-ți răsucească ușor cheița de la inimă, să mai funcționezi până a doua zi, la five o’clock.

11. Gesturi care nu schimbă nimic. Și aventura până la capătul coridorului infernal, unde creierul tău clipește atent, ca o șopârlă toropită. Aștepți să se întâmple ceva esențial și iată: el trântise la perete o ușă, iar dinăuntru se auzea cum cresc munții și el ieșise urlând pe mașinăria zburătoare.
Five o’clock: parșivitate de iceberg, dandy cu lornion, ascunzând sub frac stiletul pentru înjunghiat regine; dulciuri și cafea, samovar și pipă; bancuri de purpură și pudori excitate; bârfe și lămpi cu abatjour. Nemărginire în talpa lui stângă și întinsă deasupra, acoperindu-și destinul de maimuță gânditoare, iar în talpă-tu ai intuit-linia vieții, cea a dragostei, viitorul, fata aceea descheiată la toate cicatricele, pisica ta, crucea care semăna, straniu, cu o literă.

12. Zilnic străbăteai acel coridor și zilnic te opreai în fața aceleiași uși, zilnic disperarea creștea izbind cu pumnii, zilnic, în pieptul aceleiași uși, iar lumea zicea „Acesta-i un viciu” și-n spatele ușii-tu bănuiai-se întindea, surâzător, deșertul.
La five o’clock: „Doamne, ce beznă asurzitoare pândește în ungherele măririi Tale și cum tăcerea încleiază inocențele frânte! Câte oase de șarpe, Doamne, delirează pe aceste străzi atinse de moarte și ce muzici sălbatice ard în struguri, ce freamăt!”, spuneai ca pentru tine, zilnic, străbătând același coridor infernal spre intrare, să ieși, iar Animalul te aștepta la ieșire, să ieși, și tu, iarăși, nedumerit, trist, nu mai pricepeai nimic. El se tolănise într-o vitrină cu dulciuri, dându-se de ceasul morții și-presimțeai-doamna Portăreasă îți va zice din prag: „Bună seara, nu, nu v-a căutat nimeni!”. Ca să-ți stăvilești greața, ai gândit cu voce tare această maximă stupidă: „Suficient de târziu, totul se transformă în trupuri!”

13. Abia scăpat de la cheremul isteriilor iubirii tale și, cu fruntea spartă de nevroza orașului, încercai să fluieri un cântec zglobiu, cu niște miei, ori să dezmierzi ambulanțe sfioase, maici de companie, bandaje, când cineva zise: „Liniște, domnule, se moare încă, liniște!”, și se porni să plouă cu păsări întunecoase, piepturi de păsări se rostogoleau pe geamuri, pe acoperiș, ochi de păsări, erai ud de vaierul păsărilor, „Oxigen, nu mai avem oxigen!”, a hohotit șoferul unei ambulanțe, „Dați-ne puțin oxigen!”, a cerut călcând în vârful picioarelor peste gâturi de lebede, „Liniște, domnule!, i-a zis cineva, nu vezi că se moare?”, și chiar muribundul a tăcut, oarecum nedumerit, și chiar Animalul ațipise pe streașina catedralei.

14. (Mai ții minte?). Animalul învârtea manivela flașnetei cu iluzii și apărea un alai cu mireasă bună de-mpușcat și, dacă el înceta să învârtă, dispărea și alaiul, și mireasa, iar, dacă învârtea iarăși, apărea un om care purta o cruce, pe un munte numit Golgota, către un loc numit Căpățâna.
La five o’clock, pădurile mărșăluiesc prin oraș, în ceasornic se tânguiește un muezin tomnatic, curând va fi noapte, fetițe alungate cutreieră lujerii somnului, de parcă undeva umbra cioplește în auz corăbii.

15. După întâmplarea cu pisica, după întâmplarea cu ușa, ai constatat, oarecum nedumerit, un fel de cadență a întâmplărilor asemenea. într-o dimineață ai descoperit că aparatul tău de bărbierit există doar pe jumătate, că șamponul se împuținează cu fiecare secundă, că din prosop au rămas doar sunete. Te-ai privit în oglindă, lacom, până la orbire te-ai privit, și acolo ceva îți devora chipul, o lepră a reflectării, care ștergea suprafața oglinzii, până când oglinda a devenit un afiș alb, pe care nu scria nimic, care nu reprezenta nimic, pe nimeni.
Atunci ai vrut să-ți tai beregata cu lama, dar aparatul de bărbierit dispăruse, nici lamă nu era, cât despre faptul că nici astăzi nu te-a căutat nimeni, ce să mai vorbim?

16. (Mai ții minte?). Văzul îți lunecase în pântece și-n loc de măruntaie pântecele tăinuia o caravană ucigașă.
„Eu sunt omul, iată omul, i-ai desenat cu degetul în colbul odăii, cine se simte mai vinovat decât mine să ridice piatra, să miște muntele, să-l învețe roditul pe smochin, să rupă cu dinții pecetea!”.
„Nu te mai teme în halul ăsta, ți-a zis caravana ucigașă, nu te-a căutat nimeni, nimic, niciodată!”.

17. Sau când l-ai întrebat de ce te-a părăsit, ți-a răspuns cineva, spune!, ți-a răspuns cineva?!
Erai acolo, țintuit cu piroane de piciorul lui în formă de T și acel obiect se rotea amenințător, făcea piruete, doamna Portăreasă uitase lacrimile acasă, orbitele ei strângeau, în dosul pleoapelor, un câmp de nisip ori de apă sărată ori de birjari amputați și, cu buretele îmbibat în oțet, ți-ai uns pe buze acele cuvinte și ai numit piciorul lui Alexandru, zicându-i Ion, și te-ai întors către ea și i-ai spus: „Femeie! Iată fiul tău!”.

18. Sau, când cereai îndurare și nu se auzea nimic împrejur, nici măcar tu cerșind îndurare, și te loveai cu pumnii în cerul gurii și nu se auzea nimic, decât seara, vag, un zgomot de jaluzele. Doamna Portăreasă zâmbi și tăcu nedumerită când ai înjurat-o de naștere, de Paști. Numai pentru că țara se afla la mare nevoință, ea zămislise brusc unsprezece bărbați, doar ultimul rămăsese la vatră, pe jumătate născut, cu fruntea între vintre, și, înainte de a pleca, ea îl botezase Iuda, se grăbeau, țara era în mare primejdie.
Și, dacă tot nu mai folosea la nimic, ea l-a supt înapoi.
Era joi.

19. Vineri-la prânz-el se pregătea de război, înfloriseră zarzării și el se pregătea de război, oamenii dădeau din cap îngrijorați, îl băteau pe ceafă, el își cosea vipușca de gheneral. Tu frunzăreai o gazetă și ți s-a părut c-ai mai văzut-o cândva, știrile de azi erau cele de-atunci, istoria se plictisise și, pe marile bulevarde, trecea un copil, cu un cerc. Sâmbătă, în zori, Animalul se întoarse rănit, ambulanțele împroșcau eterul cu lanterne albastre. „Oxigen, a cerut un șofer, dați-ne puțin oxigen!”, a cerut, „Liniște, domnule, nu vezi că se moare?”, i-a zis piciorul lui Alexandru, iar peștii colorați tăcură oarecum speriați, nedumeriți, fericiți, sorbind cu nesaț șuvoaiele de sânge, iubindu-l.


20. Risipise pulbere peste oraș și câmpie de hârtie albă pe care nu scria nimic, nu reprezenta nimic, pe nimeni, iar mai apoi, când tu pășeai calm și oarecum trist pe marile bulevarde, ai ascultat dinspre tălpi cum cineva te răsfoiește și ai băgat de seamă că pulberea este plină de semne. Călătoreai prin biblioteci ca un abur. Încercai să-ți aduci aminte ce ar fi fost dacă-să zicem-cele două cuvinte n-ar fi dat unul într-altul, ca tâmpitele, la colț, și ai văzut clar acea livadă cu zarzări în floare, Ghetsemani, devastată de caravanseraiul unei hoarde. Unii ședeau duși pe gânduri lângă foc, alții silabiseau arabescurile de pe flăcări, unii făceau dragoste, alții-unsprezece la număr-se strânseseră în jurul chivotului și ascultau cu groază vorbele acelui minuscul bumerang de carne, „Frică tuturor!”, binecuvânta dânsul, iar ei se aruncau cu fața la pământ, cu mâinile în cruce, și pământul se cutremura, prăvălindu-se dintr-o parte în alta. El intrase atunci în cort, zvârlise disperat păturile de pe tezaur și prinse să mângâie cotoarele acelor incunabule care se prefăceau în pudră sub mângâieri. Iar, când a simțit pe umăr o mână, s-a întors, furios, s-o reteze, însă doamna Portăreasă i-a zis cu blândețe: „Lasă-le, Alaric, lasă-le! Nu te-a căutat nimeni...”.

21. Și ai vrut să le povestești legenda marilor bulevarde, voiai să le spui că ele sunt doar închipuire a zilei incendiate, dar nu ai reușit decât o grimasă, care a sfărâmat o statuie, prefăcând-o într-o muțenie, într-o lespede. Și nici Petre nu te-a crezut când l-ai chemat la tine pe ape, nici Toma, nici Pilat, nici poporul tău. Nimeni!
La five o’clock, el închiriase dansatoare pentru dezmățul final, cu lampioane roșii. Putorile băteau tamburine, agitau clopoței, după o muzică neauzită, dansau salomeele, casandrele, „pas de deux, pas de trois”, printre nori pluteau pești colorați, fericiți, ambulanțe, se despuiau maicile de companie, lesbienele se lingeau pe tălpi, apoi dansau iarăși, el mima Apocalipsa, gomoriza, sodomea, făcea piruete în sensul precis al piciorului de carne, nevasta lui Lot bătea zilnic în pieptul aceleiași uși, iar ușa nici nu era, după cum înăuntru nu era nimeni, nimic, niciodată, decât poate o grămadă mică de sare. Pleca înapoi ușor nedumerită, căci vacarmul se auzea mai apăsat, mai cumplit, doamna Portăreasă dădea din umeri, zâmbind, se iviseră zorii cei răi, iar el tocmai biciuia balerina care, în travaliu, se străduia să nască un bărbat frumos, cu iriși verzi, ce se numea Iuda Iscariotul.
Animalul calcula pe un abac zilele rămase, iar ele îi ieșeau mereu două. Oamenii îl strigau pe nume, lui nu-i păsa, asta din pricină că unii îi ziceau Abbadon, alții Aldebaran, confundându-l, de fapt, cu Iona.

22. El știa cu exactitate totul. În servieta lui deformată se mumificau procesele-verbale ale tuturor stărilor. Avea un tabel cu bărbații și un tabel cu femeile, un tabel cu zeii și un tabel cu sine însuși. Restul putea fi găsit în alte tabele. Fuma enorm și se hrănea cu cahfea, n-a fost auzit niciodată vorbind, nu-l cunoștea nimeni, doar câțiva susțineau c-ar fi un înger, alții-că ar scrie poeme.
Sigur, l-ai urmărit în taină, ca să pricepi. Și ai aflat următoarele: locuia pe strada opt, colț cu Răstignirii, zilnic cumpăra câte o pâine proaspătă și un kil de vin negru, zilnic doamna Portăreasă îi spunea, la intrare, câteva cuvinte porcoase, apoi el urca, străbătea coridorul infernal, intra în odaie. Când n-ai mai suportat și ai făcut țăndări, cu umărul, ușa și ai pătruns înăuntru, înăuntru el împărțea dansatoarelor, cu mâna lui, pâinea și vinul.
Era ceasul cinei.

23. De la Primărie au zis că nu. Nu ai acte asupra ta, ești un nimeni. Tu le-ai mărturisit că niște bătrâni înțelepți lucrează asupra actelor tale. Degeaba. De la Primărie au zis că nu.
La ora ceaiului, nici măcar cahfea nu mai aveai, nu mai aveai nimic, pe nimeni care să le zică da, domnilor, e fiul tâmplarului Panthera, cel care v-a cioplit tuturor tâmplele de lemn, flașnetele voastre cu iluzii. Și, dacă nu aveai, ai ieșit să cumperi. Iar pentru că tot ai ieșit, ai trecut din nou pe la ei și le-ai zis: „Iubiți-mă ca pe voi înșivă. Eu sunt cel care este”. Iar ei ți-au zis: „Bine, șefu’, o să ne amintim din când în când, mai treci pe-aici săptămâna viitoare”. Apoi au zâmbit și au tăcut oarecum nedumeriți. Tu te-ai întors acasă, ai pus cahfeaua la fiert și-ai numărat atent restul pe care ți-l dăduse băcanul: treizeci de arginți.

24.  Duminică, te-ai arătat cu degetul, ai zis „eu” și copacul a zis „eu”, piatra a zis „eu”, Animalul a zis „eu”. Astfel ai descoperit că „noi” este o eroare gramaticală.
La marele Aquarium al orașului, piciorul lui Alexandru a zis așa: „Nu vă mai închinați Animalului, el este sintaxa, curva samariteancă, el nu pricepe nimic. El doar pare că leagă între ele înțelesurile acestor vorbe, însă, dacă veți sta pe gânduri, veți vedea clar că nu acesta este adevărul. Cuvintele mele nu au nicio formă, niciun înțeles, el doar țese între ele aceste absențe, deodată cu iluzia că sunteți, că existați, că aparțineți unei țări de semne, o țară care-voi nu știți-are o fisură prin care sensul se scurge spre nicăieri, spre nicicând, iar această scurgere vă afirmă chiar în secunda în care vă anulează. Acesta este adevărul! Credeți deci în mine, închinați-vă acelor afișe care nu reprezintă nimic, pe nimeni, ele nu vă vor înșela niciodată. Iar dumneata, domnule Pilat, nu mai zâmbi aiurea, ia scaunul acesta și du-te să te sinucizi dracului!, acolo, unde se întâlnesc zidurile acelea, tâmpite, la colț!”. „Ei, și?”, făcu Animalul, din umeri, un gest de sictir. Iubirea ta purta cu mândrie pe gleznă mușcătura unui ferăstrău.

25.  El ședea gânditor și oarecum trist pe țărm, cu spatele la mare, jucându-se într-o doară cu degetul arătător în blana Animalului. Alături se construia un fel de turn, zidarii nu-l mai băgau în seamă, se obișnuiseră cu el, așa, cum ședea cu spatele la mare, de luni în șir. Prima dată l-au întrebat cine este, ce vrea, de unde vine, iar dacă au văzut că nu răspunde, nu l-au mai întrebat nimic, l-au lăsat în plata lui, și-au văzut de lucru. A venit noaptea-ei zideau sub felinare-apoi, iarăși, s-a crăpat asurzitor de ziuă. Dăduse bruma pe grumazul Animalului și el se juca într-o doară cu degetul în pudra sticloasă. A doua zi, era tot acolo. A treia zi, s-au apropiat de el și au văzut că nu mănâncă, nu bea, nu doarme. Respira doar, se juca și ședea cu spatele la mare privind spre oraș. L-au mai întrebat ceva, iar dacă au văzut că nu răspunde, l-au lăsat încolo de smintit. Curând, el s-a topit în peisaj. Doar că, de la un timp, treaba o luase razna. Meșterii cumpăneau diferit, fiecare citea proiectul altfel decât celălalt, fiecare atârna firul cu plumb în altă parte. Turnul pornise pe orizontală ca, deodată, să se clădească în jos, închipuind un arc de triumf. Exact când au pornit să sape, zidindu-l spre centrul pământului, s-au săvârșit crimele. S-au ucis unul pe altul ca pe ei înșiși. Ultimul Maestru a ieșit însângerat din tunel, și-a clătit tălpile în pânza subțire a unei meduze și a înaintat, pășind peste talazuri. L-a mistuit orizontul. Abia când el s-a ridicat ostenit, pornind spre oraș, turnul a căzut fără zgomot, făcându-se nisip. Peste părul sur al Animalului ningea năprasnic.

26. Animalul făcuse din vorbe un fel de zeu șchiop și hălăduiau prin oraș, discutând despre stele, despre pești colorați, în timp ce tu desfăceai conservele cuvintelor și ele erau goale ca regii.
Ai contemplat panorama. Orașul se turtise, devenise plat.
L-ai acoperit cu palmele și ai strâns: marile bulevarde ți
s-au prelins printre degete. Ei adorau un singur partid: extrema simplă.
Five o’clock: momentul în care cahfeaua se revărsase pe aragaz, pretutindeni, și tu îți închipuiai orașul așa cum l-ai visat să fie. Se făcea că palpită, că mațele mamei, grămădite pe cer, se umpleau și se goleau la răstimpuri, că marele Aquarium moțăia sub soarele acela de miere, iar orașul gemea sau ofta, câteodată țipa, dar cel mai adesea primea vizite atunci când gemea sau țipa. Ei trăiau acolo, în cubulețele lor de beton, seara străbăteau marile bulevarde, să se atingă, să se bucure, să se convingă că sunt. Ai vrut să le spui adevărul, dar pe Corso apăruse Animalul învârtind manivela flașnetei și, dacă el înceta să învârtă, apăreai iarăși tu, cu monstrul acela de lemn în spinare, iar unii ziceau „Acesta-i un viciu”,
alții-„Ar putea fi o artă”, „Este o literă”, i-ai dumirit, și ai lăsat-o s-o poarte unul, Simon Cirineul, singurul care nu s-a-ndoit, singurul care a sorbit până la capăt cucuta acelui cuvânt.
„Du-o, Simone, i-ai zis, du-o unde vrei!”.
Ei se întorceau de la promenadă în cubulețele lor de beton, se întindeau pe partea dreaptă și adormeau adânc.

27. După five o’clock, exact după întâmplarea cu turnul, ai cerut înțelepților să caligrafieze limba dansată. Tu puneai vocalele,
ei-tăcerile dintre sunete, tu-consoanele, ei-ritmul.
Ai făcut o voltă, spunând primul „da”, altă voltă-primul „nu”, prima întrebare, iubirea ta unduia alături într-o declarație de amor, unii săltau cu strigăte războinice, alții promiteau egalitatea între oameni, comunismul, belșugul, unii învățau să mintă în noua limbă, șoferul unei ambulanțe se zbătea ca un pește străpuns de căngi, cerând oxigen, dar cei mai mulți conversau în pași contorsionați, împleticiți, articulând cuvinte fără noimă, „ pas de deux, pas de trois”, și doar balerina aceea care-l născuse pe Iuda sub lampioane roșii, singură, într-o cameră de hotel, încerca, sângerând pe poante, biciuindu-se cu cruzime, să recite evanghelia lui Ghilgameș.
Doamna Portăreasă îți repeta lasciv că nu te-a căutat nimeni, iar Animalul, în pragul demenței, reușea să se afle sub tălpile tuturor, să denatureze sensurile, să altereze mesajele, să le răstălmăcească în metafore din care nimeni nu mai pricepea nimic, el era sintaxa, curva samariteancă, doar el pricepea totul.

28. Te-ai târât cu speranță la buza orașului și ai privit lacom, până la orbire ai privit, și dincolo era un câmp de nisip ori de apă sărată ori o nesfârșită stârpire și te-ai întors. Animalul scăpase de sub control, lega bulevarde, iubiri, ambulanțe, maici de companie, bandaje, pești fericiți, lucruri care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată, piciorul lui Alexandru zâmbea și tăcea oarecum nedumerit, mașinăria zburătoare se pregătea de survol, lovind aerul cu aripa neagră, cu aripa albă, doamna Portăreasă auzise o împușcătură deasupra și a vrut să fugă la etaj, cineva i-a zis „Stai, femeie, nu-s decât copite de mânz pe asfalt!”, și-ntr-adevăr orașul mirosea a sudoare de cal, a grajduri, a praf, ai fi crezut că a fost traversat de cavalcadele lui Alaric, dar nu trecuse nimeni decât el, în quadriga lui, de la cumpărăturile obișnuite, ca să le dăruiască, spre seară, pâinea, vinul, cahfeaua, circul, arginții.

29. „Liniștește-te, ți-a zis doamna Portăreasă când ai intrat, liniștește-te, nici măcar azi nu te-a căutat nimeni!”. Tu ai tăcut oarecum nedumerit de aluzia cu „nici măcar azi”, ai străbătut trist și calm coridorul infernal, ai pătruns în odaie. Ai rupt în porții egale pâinea, vinul, peștii, mașinăria era la locul ei zvâcnind aripa neagră, lumea-la locul ei. Ai mai împins o dată bufetul, ai mai căutat o dată acolo pisica, dar nu era nimic în dosul bufetului. Deci nu o va mai căuta nimeni acolo, niciodată.
Five o’clock: ajunseseși călare pe mașinărie în vârful muntelui Tabor, Simon ședea crucificat pe gânduri între doi tâlhari, i-ai pus cu blândețe pe umăr o mână, el s-a întors și ți-a zis rugător „Mai lasă-mă, Barabas!”, apoi ți s-a prelins printre degete și n-a mai rămas nimic. Și cum ședeai pe mașinăria aceea cu pene, ea a scos un picior, o gleznă și a început să se rotească întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, uraganic să se învârtă în jurul propriei tale axe, și ai simțit cum te înșurubezi halucinant în pământ, ai fi vrut ca totul să se petreacă invers, era prea târziu, te înălțaseși deja înăuntru, călătoreai către centru, planeta strălucea exaltând o lumină căreia, mai târziu, i s-a spus taborică.

30. Dinspre creștet, călătoria asta a ta se vedea ca un sabat, ca un carnaval bolnav. În burta lui erai tu, singur, alături-cineva străin, apoi, o fată frumoasă, descheiată la cicatrice; Portăreasa, în amor năvalnic cu Alexandru, urmat de el însuși; Panthera-crucificat pe ambulanța șoferului fără oxigen, scuipând în obrazul Gardianului; quadriga-trasă de pisici pe marile bulevarde; contabili răi și mici, mângâindu-le cu o mănușă splendidă pentru dresură de șoim; Simon-ivindu-se dintre vintrele unei maici de companie, în jurul gâtului cu singurătatea, cu ușa, cu visul de la five o’clock; omul năpădit de nervi, de frică, de praf, strigând după Ion-Iona-muribundul, în limba dansată și răspunzându-i copacul, piatra, lesbienele, lui Toma, Iuda-numindu-l tandru pe Alaric-Petre; Pilat, zis Aldebaran, vânzând soarele de miere meșterilor sângeroși; orașul, pâinea, vinul, peștii colorați, cahfeaua, bufetul, arginții-căzuți în laba lui Abbadon, mielul cu dinți moi, toți, toate, totul erau cu tine, erau-de fapt-tu, cel pe care nu l-a căutat nimeni, nimic, niciodată. Abia atunci, cum te înălțai în jos, ai priceput: uitaseși chiar tu să te cauți și, în realitate, nu ai așteptat vreodată pe nimeni.

31. Și te-ai dus la casa cea arsă și ai zis: „Casă arsă, cinste cui ți-a pus foc!”. Și a ieșit de sub grinzile negre Animalul și a râs.
„O vom lua de la capăt, au zis bieții oameni, se-mplinise timpul s-o luăm de la capăt, ne săturaserăm, eram prea fericiți”.
Ai făcut o reverență. Ai plecat spre casa vecinului în flăcări:
„Casă frumoasă, cinste cui ți-a pus foc!”

32. După cum te-ai dus, nu s-a mai întâmplat nimic. Nici măcar nu mai avea ce să se întâmple. Sau cine. Poate doar tăcerea din ungherele mohorâte ori bezna de pudră. Dar parcă nici ele nu mai erau, nimic nu era, nimeni. Crescuse deasupra acestui absolut nimic un astru care picura în neștire de cauză raze galbene peste un fel de scuar unde…

33.  … el tocmai mima începutul.

„...și când doamna Portăreasă i-a zis lui domnul Gardian că cu urechile ei a auzit împușcătura, el i-a zis că-i nebună” (fragment dintr-o declarație).