Ciutură cu pene

Ondina, ascultă ce-ți spun acum
și vom fi fericiți:

nici zborul nu contează,
nici pasărea nu contează,
nici pasărea care zboară,
nici zborul care pasăre, uneori,
ci doar într-ariparea.



Aripa este căldura
care-și face cuib,
din neglijență,
în trupul unui om obișnuit.

Întraripatul leagă lumea de cer.
Unii îi zic poet.

Nu.

Poeții nu au chip.
Le-am putea zice, de pildă,
fântânari care se înfântânează.

Înfântânirea este un fel de întraripare în pământ
până la sensul apei.

Acolo am ajuns, Ondina!
Să beau cuvintele

și nu mă mai satur.



Ars pe gânduri

Eu sunt blând
numai dacă pot
schimba lumea
după pofta inimii.

Încă nu am aflat:
după pofta inimii mele,
după pofta inimii tale
sau după pofta inimii restului lumii.
Însă, după pofta inimii, precis!

Îndoirea bărbatului cu femeia sa
vine din singurătatea lui Dumnezeu.

La naștere, ne îndoim de viață,
la viață, ne îndoim de moarte,
punându-ne mâna-streașină la ochi.
La moarte, ne îndoim de naștere,
punându-ne mâna-streașină la gând.

Adevărul șade vertical
și-n sus, și-n jos,
cum șade pe gânduri mirosul de ars
deasupra căruia nici cocorii
nu mai vor să se așeze
și să facă pui,
temându-se ca focul de tămâie.

Adevărul nu se învață,
ci se tatuează pe uterul
unde se îndoiește bărbatul
cu femeia lui,
se prizează
și se trage-n piept.

Fiindcă vor să ne învețe de bine,
părinții buni nu știu
că venim pe lume
cu propriile orașe,
cu propriile noastre străzi și umbre,
din propriile noastre lumi,
iar iubirea este un fel de simfonie
prin care atenția se exprimă prudentă,
ca o cădere de castane.

De aceea, Ondina, părinții buni n-au răspunsuri:
întreabă-i, dacă-și mai aduc aminte!,  
când ne-au născut ei,
aveam păr pe capete
sau aveam păr pe inimi?

În mansarda de pe degetul tău
locuiesc prădătorii,
sfiindu-se în prăzi mici.
Seara, din dragoste, ei se-nfluturează
și le cresc ciocuri de lapte.

Tot pe-acolo, și noi, îndoiți,
purtăm după soare
ceaunul de argint,

în care Dumnezeu își spală mâinile
 
doar atunci când Ele
îi sunt perfect

curate.


Certitudinea cu picioare lungi

„Speranța lăsată în lut se joacă prin biserică”
(Ondina)

Bisericile și-au pus lutul deasupra capătului,
înlăuntrul lor nu există speranță,
ci doar motoarele ruginite,
pe care le mai pornește, rareori,
câte-un mecanic virtuos din fire.

Ondina, va trebui să pricepem o dată
că Dumnezeu nu-i tonomatul de birt,
în care strecori o fisă
și-ți cântă melodia preferată!

Dumnezeu este alt-ceva,
mereu alt-ceva,
până la stupoare.

Iar bisericile sunt marile Lui săli de bal,
unde te invită
la dans:
să știi că și Dumnezeu își schimbă pasul
după noi!


Dă uitării toate coregrafiile învățate acasă
și lasă-te-n voia lui
Dumnezeu, dansatorul perfect.

El nu se-ncurcă niciodată
nici în tangoul cuiva, nici în păcatul cuiva,
nici în propriile piruete.

Dumnezeu nu te calcă niciodată pe bombeu.

Pentru că El este
secunda
când intuiești pasul greșit.

Dacă ai primit cândva o invitație la vreun bal
și te-ai pomenit într-o biserică
înseamnă că te-ai născut deja.

Dacă începe muzica
înseamnă că te-ai rugat.

Dac-ai dansat cu Dumnezeu
înseamnă că ai trăit destul.

După bal,
la o cafenea cu violoncelistul,
prieten cu contrabasistul
și cu tipul de la trianglu,
bisericile se destramă în oameni,
ca mamele îngenuncheate
sub nașterile care nu așteaptă.

Lutul nu are nimic de-a face nici cu bisericile,
nici cu mamele,
nici cu sufletul cuiva.
Lutul are pești.
Este fundul de mare.

Lutul iese la iveală
după o rupere de apă,
la un crăpat de ziuă,
iar speranța noastră are tălpile obosite
pentru că Dumnezeu e
o certitudine cu picioare lungi.

Să credem profund
în toamnele fără mâini și fără creier,  
cum imberbilor li se pare că,
spărgând o nucă,
au deschis o ușă
către cruci de piatră
date cu odicolon.

Speranța înseamnă dezamăgirea de apoi,
bisericile nu sunt decât umerii pe care ne sprijinim
în căderile luminii,
dovada supremă că trupul nu are substanță
și că nu-și poate inventa singur chipul.

Dacă v-ați fi sprijinit vreodată pe fundul mării,
ați fi știut asta:
Biserica e peștele
și sufletul are viscere.

Doamne, Dumnezeule,
îmi permiteți?
















Fata din cozonaci

Copilăria stă în semnul cârjei.

Dacă nu ajungeam la pruna uscată,
mama îmi spunea: ”Ia un scăunel!”.

Cu scăunelele prin care am ajuns la mine, Ondina,
aș putea să fac azi
o scară către Dumnezeu,
pe care, în joaca lor gravă,
să ajungă toți pruncii lumii.

Eu sunt alcătuit din scăunele puse unul peste altul,
ca să ajung la moartea aia
și să i-o dau mamei mele
de Paște.

Și ea s-o pună-n cozonaci.

Dar până acum n-am aflat, Ondina,
de câte scăunele am nevoie
ca să ajung la sufletul tău,

căci, în sufletele femeilor
nu am intrat până acum
decât pe scări de incendiu
și am ieșit pe scările de serviciu!

Fiecare scăunel pe care-l adaug
spre sufletul tău
este un tată ratat.

La tine nimeni nu poate ajunge
pășind pe certitudini.

Drumul către tinea-ți suavă este pavat cu fragilitate,
deci mi-am lăsat tălpile atente!

Iartă-mă, mamă,
de fata asta
pe care vei fi nevoită să o pui în cozonaci!

Iartă-mă, moarte,
că, fără de scăunele,
nu ajung la dumneata!




















Duminica omului

Nici măcar la moartea tatălui meu
n-am aflat dacă i-am îngropat buzele,
hamurile,
sau dorința lui
de-a-și contempla caii
dinspre copite.

Până atunci, de pe buzele lui
învățasem
doar femei în galop.

Dar cine-ar fi crezut că tu,
șezuta-n prag tuturor,
o să mi-te-așezi în destin,
ca o armă la picior,
într-o bătălie de plumb
purtată-ntre copii?

Cuvântul are autoritatea conversației cu apă,
iar nu a sufocării cu pământ.
Trebuie să existe un spațiu în jurul exprimării,
din care efortul Domnului să fie exclus!

Acolo trebuie să fie Duminica Omului,
care se așază în casa lui
lipsită de încăperi,
prin locul din zid
de unde i se ivește femeia.

A te înconjura cu ziduri fără ieșire
este felul prin care Dumnezeu se lasă iubit.

În orice bărbat există larma divinității,
unde mironosițele femei intră cu temere.

La moartea tatălui meu,
am aflat că nu există lucru
fără singurătate
și că doar căderea lui,

mult mai adânc de ce-și închipie un potcovar
că e drumul,
mult mai departe de ce-și închipuie
un cal
că e tropotul,

dă sens țărilor calde.

Înțelesul acestei migrații
nu vine nici din osul de pasăre,
nici din norocul ei de-a se zbate firesc
în aerul dimprejur,
ca să devină plutire.

Îngroparea unui trup
pare a uita calea către țările calde
și răzbunarea pământului,
e înghețul din privirea
neinvitată la nuntă.

Nu moartea este rece când murim,

doar sarcasmul lui Dumnezeu
ne plesnește atunci peste obraz.

Sunt un fel de frig din care,

ca o nevastă bătută,

a fugit recele.
































Așa-zisul

Ce noroc de țară am avut și eu, Ondina,
ce noroc de țară!

Țara mea, unde până și-ntr-un loc părăsit
și neisprăvit
poți găsi o fată frumoasă,
loc de casă
și fructe de pădure,
care stau să urce.

Țara mea,
unde râurile sunt ploaia pământului!

Țara mea, de unde, o dată plecat,
ți se mai permite să-i vizitezi
doar plânsul,
cu frigul de care ești în stare.

Țara mea,
în care-am reușit să devin
așa-zisul.

Am visat miros de pâine caldă astă-noapte,
o călca tata mort în picioare,
și mi-a nins foamea-n ultima odaie,
mama te-a ascuns într-o stupoare de fragi,
într-o zacuscă,
în niște copăi albe,
cu haine de ducă.

De unde să știu eu că mă așteptai
în câmpul de bumbac al fugii mamei
de tata?

De unde să știu eu
că mă iubeai
în soba de la drum?

Frânge-te-aș la o cină în zori,
bea-te-aș pe urmă!

Ce ți-ai mai putea dori să iei cu tine, Ondina,
decât întelesul așa-zisului,
lumina cea întunecată,
care lasă umbră?

Poate doar bunul de oameni,
ce ți-aș fi fost.

Ondina, gura mea vine
dintr-o întrebare, în sfârșit,
bine pusă:
“ Cine este adevărul?”.

Eu nu am avut niciodată timp,
ci doar întretimp.

Ție însăți, pui de acvilă,
ți-am mângâiat capul, retezat de odihnă,
pe întretimpul vieții mele.

Dacă ai aduce acum pe masă
o sticlă de vodcă,
să nu mai stau cu singur la așezata asta,
te-aș vinerii cu o miercure,
într-o zi de duminică.

Ondina,
prin țara mea,
Dumnezeu călătorește cu bou-vagonul.

Și, dacă s-ar opri să bea apă,
te-aș strânge în brațe
cu toate locurile părăsite
și neisprăvite ale lumii,
cu toate fetele lor frumoase
și m-aș întuneca puțin,
așa,
ca să-ți fie și ție umbră,
puțin.

Până una alta,
culege-mi de pe linia norocului
o zi de luni,
promisiunea de marți,
halvița de joi
și moartea de sâmbătă.

Copiii bogați și nebunii
vor avea curând
nevoie de daruri.












În doliul placentei

„Voi trece cu gândul dincolo de păcat”  (Ondina)

Scuturarea de foame nu poate pune un deget pe lume
decât prin vălul miresei fugite din pat.

Genunchii călugărilor
nu simt că sunt grei.
Păcatul de peste ei
ia în mână
și greutatea trupului,
și sfiala pietrei.

În genunchi, nu are loc decât aerul,
căruia pământul nu-i poate sta împotrivă,
ci doar încearcă să i se închine.

Între animale și sfârșitul lumii
vine frica lor, ca o lucire în bernă.

Numai oamenii se nasc fericiți,
se trezesc fără vise,
 
dincolo de biserică,
stau pe gânduri.  










Niște carne-n niște piele

De cele mai multe ori,
alcătuirea din părți
duce la plecări definitive
pe de-a-ntregul.

Ondina, de câte ori am crezut
că mi se cuvine mai mult,
am căzut cu marginile peste sicriul tatălui meu
și am înțeles că nu mi se cuvenea
nici măcar atâta stimă.

De câte ori te mângâi,
cad cu palmele împrejurul tău
și-mi dau seama că mi s-a cuvenit
prea mult.

Și dacă singur m-aș mângâia,
mi-aș măsura iubirea
după pielea ta care mă împinge
în nemargine.

A te așeza într-o locuire este a te odihni
și a te bucura.
Nici locuirea unei țări,
nici locuirea unui sat
nu seamănă cu locuirea
de trup,
după cum există diferit
locuitori de încăperi,
locuitori de flori,
locuitori de mlaștini,
de câini,
de nimic,
locuitori la intersecții
sau locuitori între paranteze;

părăsind locuirea de Sine
a Domnului,
a-ți locui trupul, Ondina,
înseamnă a te ruga neîncetat.

Carnea de oameni nu poate fi cotropită,
cum, uneori, țările se cotropesc
unele pe altele,
din foame sau dintr-o plictiseală de prânz.

Ai văzut și tu, Ondina,
cât de fericit sunt să-mi locuiesc trupul:

zile întregi locuiesc în cap,
într-altele mă trag spre inimă,
sunt secunde când cobor spre călcâi,
ca să mă amestec în osteneala mersului,
ori în statul îndelung pe picioare,
așteptându-te.

De multe ori, ți s-a părut că nu te mai iubesc.

Dar tu nu-mi erai în mers,
atunci când eu îmi eram în ceafă.
Îmi erai în vârful degetelor,
când eu îmi eram în vârful minții,
tu îți erai în sufragerie,
când eu ajunsesem deja la capătul puterii.

Este greu, Ondina,
să ne întâlnim,
când tu ești în umărul stâng
și eu-în gândul care mă apropie de dânsul.

Iubirea este tocmai înțelegerea faptului că ne aflăm
în locuri diferite,
fiind în același loc,
având aceeași trebuință.

Ondina, iată de ce cred eu că e o fericire
să-ți locuiești trupul:

Însăși moartea își pierde vadul
și se împietrește într-o revărsare pe care crește iarba
și pe care se odihnesc lebede.
Moartea mea, bătrână și dragă, fără chef
să se mai întoarcă de unde a venit,
draga mea moarte, care-a prins drag de mine.
Traversată de anotimpuri,  
moartea nu mai are niciun sens,
nici metafizici macabre.
Moartea îți devine mamă.
Puține mame ucid.
Puține pietre cântă ca lebedele.

Fericit în trup fiind, sinuciderea
nu mai poate produce nici păcat,
nici indulgență.
Ondina, cine vreodată s-a sinucis de fericire?
După ce facem dragoste,
nu m-aș putea sinucide
decât în fluturii timpurii ai trupului tău.
Câtă floare aș putea fi
ca să mă sinucid în fluturi?    
Puțină, Ondina,
prea puțină.

Omul care-și scoate femeia pe tarabă,
drept soră,
nici măcar n-a avut habar că există.
Între altele, Ondina,
eu te-am luat pe de-a-ntregul,
nu de împrumut.
Este adevărat,
sunt dimineți în care locuiesc capul,
nopți în care stau doar în degetele cu care te mângâi,
miezuri de zi în care colind,
prânzuri în care nu sunt cu nimeni,
seri când doar trupul meu suferă.
Dar, deocamdată, nu s-a inventat depărtarea,
care să ne despartă.
E un fel de a băga două rânduri de chei
în aceeași ușă,
care se deschide în același trup,
în același prunc,
în aceeași dimineață de Paște.
Ondina, locuirea noastră într-un singur trup
înseamnă vizite de iubire
când într-unul,
când într-altul.
Cum să nu te iubesc,
când ne-am vizitat deja,
cu tot,
cu mileuri,
cu vag de cireșe amare,
cu apă rece?






Prunc de-o secundă

Adevăruri la vremea lor.

În soarta oricărui adevăr
vine o după-amiază, când el își calcă pe urme
și se mănâncă singur.

Doar adevărul cu ochii plini de sânge
are dreptate în lumea asta, Ondina,
pentru că și-a atins deja, prin digestie,
propriile neputințe.

Unșii nu au niciodată dreptul la nimic.
Ei trăiesc în locul restului lumii,
cu un prestigiu pe care nu l-au primit
de nicăieri.

Acesta este un neadevăr, Ondina,
care seamănă la piele
cu un pre-adevăr
sau cu o anti-cameră a gândului,
unde secretarele au adormit toate
deasupra degetelor.

Nici din oameni, nici din destine
și nici din vieți
n-avem cum pricepe de ce un bărbat
se așează cu femeia lui
și pune de-un sat ori de-o dinastie.

Orice împărat ar trebui să se gândească la asta,
înainte de-a cuceri o întindere.
Niciun imperiu nu poate avea înfiptă în spinare
decât o mare iubire
și orice caznă a sclavului
trebuie să și-o asume.

Însăși iubirea mea pentru tine
are sclavi fericiți.

Nici pământ nu au unșii,
iar asta este o mare vină
deopotrivă a pământului
și-a adevărului.

De aceea unșii se îngroapă în aer
și din pricina asta pământul
e greu de lipsa lor.

Ondina, te-ai gândit vreodată că moartea
este frigiditatea unde pre-gândurile noastre
devin sentimente cu minte
și că orbirea nu pare a fi decât felul semnificațiilor
de a se băga în seamă?

În fond, a naște este un chip de-a nu te irosi prea mult
pe tine însăți,
nu un fel de-a dăinui,
ci un fel de-a căpăta dreptul la egoism.

Sunt oameni care mor cu mâinile afară
și sunt prunci care nu pleacă niciodată
din mamele lor.

A rămâne afară cu o mână
din mama ta,
atunci când mori,
înseamnă că ai iubit îndeajuns,
ca să stai în picioare
la amiaza cenușii.

Din cristelniță se iese întotdeauna
cu mâinile în sus.

Singure, nevestele care nu au înșelat
pot să aibă miez de noapte,
iar bărbații lor-demnitatea
de-a câștiga războaie.

Problema este cui acordăm drepturile
pe care nu le-am meritat
nici la naștere, nici la viață, nici la moarte.

Acela poate sta la fereastră,
într-o dimineață,
și, privind toamna cum se dezbracă la duș,
să decidă asupra propriilor noastre destine.

Ondina, sunt bărbați care se bărbieresc
când fac dragoste.
Obrazul lor nu mai înseamnă nimic mai apoi:
un caldarâm
pe care se avântă alte buze.

Câte mâini ți s-au întins până acum, Ondina,
și cum putem afla, dacă nu ne așezăm
chiar în mâna care lovește?

Ca să intri în fiecare,
trebuie să treci de secretara adormită pe degete,
să bați la o ușă,
să treci un prag,
să privești în ochii cuiva
care moțăie la un birou
și care are la îndemână
tot mărunțișul lumii.


































Atent la curve și la copii

Dacă tot mâncăm pensie
de la fabrica de zațuri,
dacă tot ne-au împachetat în fum
și ne-au trimis să bucurăm firimiturile de pâine
din curtea crematoriului,

haide să ne petrecem astăzi lașitățile nenorocului
într-o vioară obosită!

Ondina, eu nu cred în copiii care se joacă printr-un lan de grâu,
ci în de-a v-ați ascunselea
în azilul cu leproși.

E ca și când ai pune adâncul mării înaintea ei
și setea de rătăcire înaintea deșertului.

Noi doi am trăit între două tihne
ale tigrilor sătui
de capcane,
și, ca pe barbari,
numai legea morală
ne-a ținut împreună
în timpul mersului.

Acesta este absurdul:
străinul respirând  hârtia unei litere
inventată de el,
în loc de viol.

Dar ce ne putem face, Ondina,
dacă, mereu, în focul din sobă
ne intră, la miezul nopții,
câte un sfânt în genunchi?
Unde-mi vor fi atunci palmele,
cu care te mângâi dimineața,
când ele trebuie să sprijine cerul?

Odată, am crezut în Dumnezeu ca în candoarea câinilor
și m-am pomenit înconjurat de secunde.
Fiecare avea botul ei,
sărutarea ei umedă.

Doar Iuda sărută uscat.

De-atunci, am aflat că Dumnezeu seamănă
cu toți copiii îngândurați
din parcurile de distracții
și că a-ți ține sufletul la gură
cu pumnii într-o biserică
este prima pândă
a celui gata să sară.

Din cavalerismul barbarilor
am învățat că, la turniruri,
capeți doar batista unei doamne de salon,
nu inima ei.

Numai sălbăticiunea
ucide duios,
cu multă iubire.

Și te mai miri, Ondina,
că nimeni nu înțelege azi
de ce eu ucid din inimă,
din toată inima?

Cândva, m-am jucat și eu într-un lan de grâu,
într-un trup scuturat de semințe,
într-o crimă asmuțită de foame.

Mă voi muta într-o căpșună,
fiindcă fructele nu au sfinți!

Am devenit frumos
pentru că am fost mereu atent
la curve și la copii
și pentru că mereu m-am rugat lor.

Ondina, cum se dezmiardă o piramidă,
cum se alintă un bloc-turn?
Cum se lasă gravid
un pod suspendat?
De cât amor e nevoie
să strâng în brațe Casa Poporului?

N-ar fi mai bine
să-mi văd de treabă
eu,
cu spaimele
și paiațele mele?













Călugărul alb

Ia toată ploaia-n brațe
și umblă!

În urmă, egretele te vor întreba
unde vei duce înțelesul apei,
lișițe, șerpi și oameni însetați,
deșerturi, pești și epave
te vor întreba.

Dar să nu privești înapoi!

Răcoare nu poate fi
decât în umbletul celui care poartă
ploaia-n brațe.

Călugărul alb curge
peste spovedania murdară,
se face gârlă,
se face nour.
Iar de la nour la cer
nu e decât un singur pas
pe apă.

Ia toată ploaia asta în brațe
și umblă, Ondina!

Într-o palmă întinsă nu se aruncă
nici pâine, nici bani,
ci lacrimă.

Umbletul are nevoie de brațe.

Sărutarea de lipsă

„Mă simt subliniat și tandru./ În mine s-a tăcut ceva./ Vă rog pe voi, uitații sorții, / la moartea și secunda mea...” (Ondina)


Știința şi neștiința sunt același păcat.

Ondina, niciodată iubirea n-a avut țări calde,
după cum  mama mea
nu s-a lăsat pusă între coperte:

tata a știut din neam
cât de nefirească este orgia
cu femei deștepte.

Ca să iubești cu adevărat,  
nu trebuie decât să stai.

Marile orașe vor veni să-ți încălzească picioarele,
ca să dormi și tu puțin,
până la probabila ta moarte.

Ondina, ai băgat de seamă
că toate bisericile au sex?
În fiecare, o femeie naște
sau suferă cumva.

Și atunci, cui ne închinăm noi, de fapt?
Și de ce nu mi-am respectat niciodată mama,
ci doar femeile pe care le-am iubit?

Ai văzut tu vreo clipă, Ondina,
vreo trufie în așezarea nuferilor pe apă?

Pe orice frunte de prunc
stă, ca o pecete,
sărutarea de lipsă a tatălui.
































Moarte din principiu

Omul șade la intersecția de iubiri, Ondina!

Nu-l putem iubi pe Dumnezeu.
M-am temut că iubirea de Dumnezeu
este iluzia adăugării
la un adevăr întreg.
Deci, iluzie și zid de praf este adăugarea
la adevăr,
atâta vreme cât suntem într-însul!
A te adăuga la adevăr
dinăuntrul său
nu este decât masca trufiei,
care tinde.

Ondina, te iubesc atât de mult, încât
îți voi spune rețeta
crimei perfecte:

moartea din principiu.

Dacă poți face pe cineva să creadă în eternitatea
fluturilor de noapte,
în mod sigur, el va muri
o dată cu ei.
Oamenii stau doar atâta timp
cât sunt purtați.
Dacă-i scuturi de pe umăr  
direct în singurătatea lui Dumnezeu,
ei se miră puțin și mor
cu capul în praf.

Ondina, ador un principiu,
Dar, având în vedere că te iubesc pe tine,
uite, dragostea mea,
cum îl arunc,
în fiecare dimineață,
ca pe un plic cu mușețel.

Ondina, știi de când am început  să te iubesc?

Într-o bună zi,
am văzut un câine
mirosind
un lemn.
























Un trup și ceva

„ Mă iubește fără mâini și fără dorințe” (Ondina)

Când am ajuns la tine,
eram un animal deshămat,
nici măcar libertatea nu mi se mai părea o povară,
nici măcar colbul nu mai știa să-mi cadă din pumni.

Era seară când mi-ai deschis lumea
și un întuneric îndesat cu licurici
în spatele ușii ei.

Ce s-ar întâmpla, Ondina,
dacă ar aprinde cineva,
în miezul Universului,
o veioză?

Eu, sigur, aș plânge mult mai decent,
cu lacrimile precise
ale iluziei de a fi om
numai pentru tine.

Indiferența este singura carne
cu memoria mușcăturii.

Niciodată nu-ți va ajunge un trup!
Pentru trecerea mea prin tine,
ți-ar fi mai potrivit
un trup și ceva.

Vei înțelege asta, când îți vei mângâia
pentru prima dată o mână
cu poimâinile tale.