Ultima imagine a umilinței...

Răstignirea privită de sus,
Dumnezeirea!!...
Ultima imagine din Spațiu,
a unui Dumnezeu cu capul plecat,


cu trunchiul flexat în neputință,
ultimul strigăt al părăsirii,
ultima lacrimă a nemuririi!...
Brațele lungi- două aripi
bătute în zadar în piroane,
piroanele bătute în noi înşine,
fără să ştim,
coasta străpunsă, coroana de spini,
bătaia de joc,
vorbele ce nu pot fi luate înapoi niciodată...
câtă zădărnicie oarbă,
pentru o veşnicie!...
Răstignirea privită de sus,
ultima imagine a umilinței...
pentru că trebuia să rămână în noi!...



Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine,
nu te-am văzut de o zi,
de-o aripă şi-o fâlfâire de vânt,
nu ți-am legănat nici un cuvânt!...
Mi-e dor de slăbiciunile tale
tremurându-mi la picioare petale,
fluturi miopi dansându-ți în ochi,
mierle besmetice, ude de ploi,
zburând răvăşite prin noi!...
Ah, cât mi-e dor
şi cât mă-nfior,
când mă calcă pe tâmplă
glezna piciorului tău,
când mă taie până la creier
chemarea ta ca un vaier!...
Mi-e dor de tine...
şi nu te-am simțit de o clipă,
de o zvâcnire de aer
într-o nebună aripă!...
Mi-e dor de tine,
mi-e frig...
şi mi-e frică!...



Te rog, iubito, să nu mă omori!

Noaptea-i târzie şi tu nu adormi,
cum adormeai altădată în mine!...
Te rog, iubito, să nu te transformi
într-o moarte nemişcată în sine!
Iartă-mi absența... şi sărăcia,
numai iubirea o am bogăție!...
Când se aprinde-n mine făclia,
cu tot ce sunt din pământ, mă dau ție!
Singurătatea mea calcă pe flori,
când mă doboară singurătatea ta...
Te rog, iubito, să nu mă omori,
mai înainte de a mă săruta!





Nu te poți rupe...

Nu te poți rupe de mine,
cum nu poți rupe ziua de noapte,
zborul de gândul flămând...
cum nu poți rupe viața de moarte!...
Nu te poți rupe de mine,
chiar dacă tac,
în urma umbrii tale ascuns
şi mă pierd în măreția pietrelor verzi,
ascultându-mi propria inimă!...
Nu te poți rupe de mine,
sfârşită de cuvinte,
pentru că îți rămâne foşnind
ultima clipă
şi ultimul cântec al ierbii
culcată în lumina trupului tău,
greierii nopților, aşternându-ți culcuşul
în sângele meu!...
Nu te poți rupe de mine,
din ochiul meu mineral,
încet fumegând!...



Ea este...

Ea este trupul neliniştii
ce-şi zboară în mine înserările şi diminețile...
în lumina focului
strălucesc oasele noastre de jar,
cuiele bătute în lună
şi în zilele din calendar!...
Ea este cuvântul rămas fără aer,
aer născând,
respirația mea de granit sfărâmat în bucăți,
gura uscată, înfăşurată în setea de gând!...
Ea este lacrima mea
ascunsă bine sub pleoape
sau călcată sub paşi,
tâmpla ce-mi arde,
fruntea curgând jumătăți,
insula mea,
răsărită între imensele ape!...



Rămâne doar luna...

Sfarmi norii cu dorințele tale!...
Dacă îți îmbrățişez zborul de cobalt,
nu avem loc de tavanul ce ne apasă în carne!...
Ne intră tainic prin fereastră luna
şi sufletul nostru o devoră într-una...
clipele curg,
dintr-un cuvânt în alt cuvânt
şi capul începe să se desprindă de trup...
şi tu zbori în tăcere...
şi te ascunzi speriată,
într-o urmă a dălții în piatră!...
Dacă te frâng în cuvinte,
rămâne din tine doar luna
strălucindu-ți pe chip...
şi pe trupul fierbinte
de atâtea aripi crescute
în aerul gol!...




Sufletele noastre

Sufletul meu
are dreptate mereu,
când pleacă din el însuşi
şi se întoarce în sufletul tău!...
Sufletul meu,
de la implozie la explozie,
are întotdeauna dreptate
şi-ți simte fiorul
dincolo de toate cuvintele înfăşurate
în aripi de vultur!...
Sufletul tău,
agățat de stânci,
de albul zăpezii, de cuțitele lungi,
are dreptate mereu!...
Ah, smulge-mi-l pe-al meu,
să-ți sprijine urcarea...
şi vocea ta, cu vocea mea,
cuvintele ce sapă înaintea noastră,
besmetice, grăbite şi sculptate-n piatră,
să se-mpreune, să ne ducă crucea...
şi trupurile albe, tremurânde...
şi numai eu... şi numai tu,
cu nervii alergând
asemeni hergheliilor din Deltă,
sălbatic pironindu-ne în carne şi în dor...
şi numai tu... şi numai eu...
şi sufletele noastre, cu dreptatea lor!...




Pentru toate acestea

Pentru că tu mă iubeşti fără să mă ştii,
pentru că tu îmi iubeşti aerul dinaintea iubirii mele
şi îmi iubeşti lumina
dinainte de a te fi luminat ochii mei
şi pentru că, dintr-o dată,
gândul ți-a desăvârşit vederea...
pentru că tu mă iubeşti
cu toată mândria ta de femeie
şi din nemărginire te-ai micşorat
până la tălpile mele de iarbă,
cu toate visările copilăriei nedrepte,
rupte în înserarea din tine...
pentru că nu îți vei mai putea şopti niciodată,
în umbrirea de suflet,
că nu mă mai iubeşti,
înainte să se fi terminat vreodată totul
şi pentru că niciodată
nu se termină totul cu desăvârşire...
pentru că ştii că marea iubire e fără întoarcere
şi glonțul te ucide în inimă o singură dată...
pentru că mă iubeşti atât de mult,
încât te simți uşoară ca un zbor
prin abur de teamă,
iar teama are atâta greutate...
pentru că ai muri, de m-ai pierde,
crezând că mai eşti, nemaifiind nimic...
pentru toate acestea
pe care le ştii şi nu le mai ştii
şi care se rostogolesc în tine,
cum se rostogoleşte luna în tresăririle apei,
acum mă iubeşti!




Lăsând timpul să moară...

Parcă aş fi strigat de tine, mereu,
clipă de clipă albindu-mi oasele cu vocea ta!...
Parcă aş fi murmurat de tine, mereu,
clipă de clipă rupându-mi timpul în două!...
Şi totul trece atât de încet...
atât de încet, încât abia mă mai mişc
în propria mea nemişcare,
încât aştept să-mi răsară în piept,
una câte una, stele de mare!...
Şi n-am reuşit să îngrop nici un singur cuvânt,
le dau drumul să curgă în tine,
cum ar curge diminețile-n soare!...
Parcă aş fi sângerat de tine, mereu,
şi-atât de-nțeles,
încât înțelesul însuşi se pierde
şi nu-şi mai are rostul în noi!...
Parcă aş fi înfometat de tine, mereu...
şi totul trece atât de încet,
până când mă voi prăbuşi la picioarele tale
şi te voi îmbrățişa cu mine însumi,
lăsând timpul să moară în urmă, discret!...



Iubirea iubirilor

Mă rog de tine, mamă,
adu-mi apă în căuşul palmelor tale,
dragostea mea să o bea!
De tine mă rog,
care mă iubeşti şi din moarte,
cu sângele rămas în mine zălog,
să m-ajuți, să îmi spui
prin ce iasomii
umblă dragostea mea...
ce înger îmi doarme pe umăr
şi cât din mine e stea?...
De tine, mamă, mă rog,
cu lumina lunii sărutândumă-n frunte,
să mă-ndrumi, să-mi arăți
ochiul iubitei care nu mă minte,
lacrima-lacrimă străpunsă de glonț,
îmbrățişarea ce nu-mi vinde secunde...
ajută-mă, mamă,
iubirea iubirilor să mă inunde!




E prea multă linişte...

E prea multă linişte oarbă în mine,
ca o flacără de candelă înflorind în chilie,
ca umbra unui falnic stejar,
tăiată în două de lună...
prea multă linişte mă arde, mă scrie!
Şi parcă aş vrea să plec undeva,
de unde să nu mai vin niciodată,
să uit de mine şi de moartea mea,
şi parcă aş vrea să flămânzesc altceva!...
Am rămas doar cu cei care nu mă uită
de la o clipă la alta,
de la dreapta la stânga,
dinaintea şi dinapoia mea...
am rămas doar cu cei care adorm
între coastele mele înverzite
şi se trezesc dimineața
cu viitorul meu luminându-le fruntea...

Am rămas doar cu tine
vibrând sub cupola întâmplătoare
a sufletului meu!


Ajută-mă, lumină!

Am rupt din carnea mea,
dezvăluindu-mă luminii cu totul...
Mi-am înecat cuvintele
în apusul mereu amânat,
să țâşnească apoi, desluşite şi libere,
în răsăritul portocaliu
al dimineților fără umbre de nori...
Rana îmi rămâne în urmă,
ca o pâlpâire de candelă
sub ochiul meu înjunghiat...
şi trebuie să mă ridic din amurg,
din trupul meu
într-o fantomă a fericirii culcat!...
Păşesc şi mă scurg în urmele paşilor mei,
să îmi prind sufletul rămas înapoi,
în disperările mele...
Ajută-mă, lumină, măcar un minut,
măcar o schijă de floare,
măcar o speranță, măcar un trecut,
măcar un copil
adunându-şi petalele râsului, de la început!




Gata, ajunge!...

Câte un cui bătut, rând pe rând,
în iubirea mea crucificată în cer...
câte un cui, rând pe rând,
în orbire şi sânge...
Gata! -îmi strigă acvilele din văzduh,
mirosindu-mi trupul culcat la pământ-
Gata! -îmi strig mie însumi,
încremenindu-mă în nemişcare-
„S-a săvârşit!”... „S-a sfârşit!”
Mi-am întins umilirea
până dincolo de amurgul însângerat,
până dincolo de trilul privighetorii din zori...
Ceața şi roua, frigul şi steaua
din fruntea mea răvăşită,
amintirile care mă pun cu fața la zid...
şi nu învăț nimic, niciodată,
din rânjetul ghilotinei atingându-mi gâtul,
din iarba culcată de alergările mele
prin câmpia uscată din mine...
Apa mă stinge, hrana o privesc cu dispreț...
Abia acum, abia acum am ajuns să îmi şoptesc,
arzând la capătul alergării:
Gata, ajunge!
Mi-e dor de mine şi de Dumnezeu,
mi-e dor de siguranța fiecărei secunde
închisă într-un zâmbet ce l-am uitat zâmbi!
Gata, ajunge!

Stele căzute în mare

Tu eşti lumina din greaua mea umbră,
ce se înclină precum iarba înaltă,
când treci înspre inima mea!...
Eşti vocea cu mii de culori
dincolo de curcubeu,
ce mă taie cu apă,
cum taie apa granitul!...
Tu mă vorbeşti şi mă taci cum vrei tu,
gândul tău viu
mi se înfăşoară pe suflet, rotund..
în iubirea ta prelungă şi nudă,
încet, încet mă scufund!...
Tu eşti soarele roşu,
căzut la amiază peste cuvintele mele,
eşti liniştea ochiului meu înverzit,
pentru nimeni privit, răscolit!...
Eşti talpa şi glezna,
ce mă calcă uşor pe visare...
să mor la încheietura piciorului tău,
din mine să nu mai rămână nimic,
decât stele căzute în mare!...




Smulgându-mă din mine însumi

Numai linia voalată a trupului tău vertical
îmi mai străbate retina şi pulsul...
Aleargă respirația
înaintea aerului dintre buzele noastre...
şi eu cad în genunchi,
mai uşor decât orice cuvânt
rupt la jumătatea rostirii...
pământul mi-e sprijinul mut
şi martorul rătăcirii prin tine,
aşteptând să-ți răsară în sânge
aripile înverzirii, una câte una,
să te lumineze cu totul, în noapte,
şi să te înghită fantomatic luna...
Numai dorințele tale bizare,
îngânând răzvrătit valul de mare,
muşcă din mine
şi din uimirea mea beată,
îmi decapitează secunda mişcării...
îmi stârnesc apoi herghelia de cai,
smulgându-mă din mine însumi
şi dăruindu-mă ție, cu totul!




SStele căzute în mare

Tu eşti lumina din greaua mea umbră,
ce se înclină precum iarba înaltă,
când treci înspre inima mea!...
Eşti vocea cu mii de culori
dincolo de curcubeu,
ce mă taie cu apă,
cum taie apa granitul!...
Tu mă vorbeşti şi mă taci cum vrei tu,
gândul tău viu
mi se înfăşoară pe suflet, rotund..
în iubirea ta prelungă şi nudă,
încet, încet mă scufund!...
Tu eşti soarele roşu,
căzut la amiază peste cuvintele mele,
eşti liniştea ochiului meu înverzit,
pentru nimeni privit, răscolit!...
Eşti talpa şi glezna,
ce mă calcă uşor pe visare...
să mor la încheietura piciorului tău,
din mine să nu mai rămână nimic,
decât stele căzute în mare!...