De necuvânt mă doare colțul lunii
Și de aprinsul dor, mi-e arșiță în plete
De-ai fi aproape , te-ar striga tăciunii
S-ar stinge jarul ce mocnește-n pietre



Vibrațiile dorm pe margini de firidă
Și se trezesc când mi te-ntorci în vis
Să îmi coboare tihna de la grindă
Descătușată din  poem nescris

Îmi plânge lacrima în colț de cer uitat
De-atâtea așteptări ce dor în nerostire
Din amintiri albastre mi-am făurit palat
Să viețuiesc nălucă pe frunze-amăgire

De-o vreme mă-nconjoară tristețile-ocean
Și-aș vrea să le înec în ploi ascunse-n mine
Dar nu știu cum încape atâta vers-alean
În călimara albastră ce scrie despre tine

În clocot mi-e cerneala , și versurile strigă
Cuprinse în unghere de suflet pustiit
Și zeii mi-s aproape , în colțul de oglindă
Din care curg reflexii spre-albastru infinit


****





De ce taci când știi că valuri mi se-apropie de suflet,
Și-mi lovesc în așteptări geamandurile rănite ?
Scoarța timpului mă doare ascultând în scoică vuiet
Fiece secundă plânge...mi-s tristețile menite ?

Marea nu mai e albastră, și nici țărmul nu e țărm
Dacă pescărușii-s duși , în uitare-nlănțuiți
Lasă-mi valul mai aproape , îndoiala să o sfărm,
Într-o aripă-iubire respirând ochi neclintiți

E furtună-n colț de suflet și mă-ngenunchează norii
În incertitudini grele lacrimile-s prea sărate
Mi-am pierdut din echilibru , nu mai zboară nici cocorii
Apele mă strâng prea tare... unde-mi ești eternitate?

*****







Cum ar fi să trăiești fără IUBIRE?
Nu te-ar durea fiecare pulsație a inimii de atâta secetă? Nu ți-ai răni ochii în lipsa iubirii-boboc, de pe toată întinderea sufletului?
Buzele ți-ar fi fără culoare , veștejite de dorul ultimului sărut. Și al ultimului , îndepărtatului sau nerostitului cuvânt de drag și iubire.
Brațele ți-ar cădea inerte pe lângă un trup și un suflet sec , lipsit de vitalitate. Și te-ar durea până la măduva neîmplinirii.
Unde să-ți duci picioarele ? Pe ce cărări ticsite de roci dure? Ce nu se vor putea înmuia vreodată, în lipsa iubirii...Mai bine adună-le din calea pașilor tăi, strânge-le la piept, scrie pe ele "IUBIRE" și apoi lasă-le în spatele tău . Să pășească cei din urma ta, pe umbre de cald și lumină.

Stai cu fața la Soare! E plin de iubire în razele lui. Fără el ar fi doar întuneric. În întreg universul tău. Nu poți vedea aripile frumosului dacă nu ești în lumină...
Ia-ți din privirile lui dragostea necondiționată, și pune-o la poarta sufletului tău ! O rază de lumină ți-e îndeajuns. Dintr-o dâră , fă-ți un imperiu!
Și umple fiecare respirație, fiecare arteră , fiecare clipit al ochilor ! Cu lumină blândă și plină. De iertare . De IUBIRE. De om îmbrăcat în înger.


********$


Uneori e nevoie să îți ții sufletul în brațe... Să îi mângâi toate rănile și să le oblojești așa cum știi tu mai bine. Să îi deschizi larg ferestrele și să oxigenezi flacăra ce încă mai pâlpâie...
Ai atâta nevoie de el ! De el, un întreg ! Chiar dacă ai învățat să-l lipești . Cu câte o lacrimă stinsă de neputință, de dor și așteptări tăcute, de speranțe uneori înăbușite. Rezolvă puzzle-ul ! Mângâind fiecare frântură, ce vrea să fie parte a întregului...
Chipuri  de ceară se  topesc lângă poarta lui și curg. Ca lumânările ce țin sufletul în genunchi. La care să te rogi tăcut în singurătatea odăii inimii tale... Roagă-te pentru el, suflet-lumină-albastră!
Ambulanțe vin și se duc . Cu sirene pornite , imitând zgomotul cuvintelor ce murdăresc. Cu girofaruri desprinse din luminile ochilor închiși de durere.Uneori reușesc să îl resusciteze, alteori priviri neputincioase diagnostichează agonii, come...
Ridică-te și trăiește! Nu-l interna în ospicii !



*******



Mi-am luat și astăzi în spate , ghiozdanul cu cotidianul și rutina zilnică. Nu știam ce anume voi mai îndesa pe acolo...
Un caiet ce are o filă-grijă în plus...O carte din care s-o fi rupt  vreo pagină-mângâiere... Un penar în care poate voi așeza vreun vârf de creion-dor... Sau poate vreun liniar care să-mi reamintească să țin drumul drept... Niciodată nu știu ce mai pot pune pe acolo...
Atât de obosiți mi-erau pașii , încât m-am oprit la marginea sufletului. Să mă respir. O dată și încă o dată. Pe mine, cea care a mai cotrobăit încă o zi , prin albul și negrul tablei de șah. Da! Fiecare zi e o nouă provocare, și fiecare mutare-pătrățel mă apropie sau nu , de regină. Regina VIAȚĂ ! Cu tot alaiul ei de curteni , ce vor a fi "oștirea calității vieții" ...
Primul gând a fost acela de a elibera "greutatea" ce-mi atârna în ghiozdan. Socoteam că mi-ar fi mai ușor pentru provocarea de mâine. Un alt pătrățel, o altă partidă de șah, mereu alți jucători în jurul meu...
L-am desfăcut cu grijă și dorința de a așeza blând deoparte, tot ceea ce mâine poate nu-mi va fi de folos.
Deasupra , pe jumătate pălind, odihnea un trandafir . Mi-am dat seama că sunt eu. Cea plină de petale albastre , dar și de spini . Cea căreia i s-au ofilit uneori obrajii sufletului. De la fiecare pas greșit pe pătrățel. Cea care își mângâia spinii crescuți la fiecare ploaie de lacrimi. Dar cea care încă nu știe și nu vrea să fie ofilită. Cea care așteaptă ca fiecare braț ce îi cuprinde inima, să învețe să-i mângâie spinii. Sau să-i ocolească până ce se vor usca, unul câte unul. Am luat trandafirul cu mâini tremurânde de emoția regăsirii și l-am așezat pe verde crud . Să absoarbă viu .
Nu mai erau decât pietre în ghiozdanul meu. Mari sau mici, cu forme diferite , grele sau ușoare... Reflexia fiecărui pas al meu prin viață. Câte una pentru fiecare "bun" sau "rău" ce au lăsat dâre pe tabla de șah...
Le-am mângâiat pe fiecare în parte , mulțumind . Pentru că reprezintă fărâmă din întregul de astăzi.
Am luat apoi culoare de la trandafirul ce mă aștepta cuminte. Și cu albastru, am scris pe fieșcare piatră cu majuscule... "SUFLET".
Ghiozdanul meu are pietrele lui. Și printre ele, a putut crește un trandafir.
De astăzi nu mai îmi este greu să-l port !
Îmi e suflet albastru...





*******


Aș vrea să mă întorc în copilărie, în simplitatea vieții de atunci...
Să mă joc de-a v-ați ascunselea cu inocența de atunci. Nu cu oameni care se ascund după măști bine croite !
Să împart un colț de pâine aburindă, scoasă din cuptorul bunicii , frământată cu mâinile ei arse de soare. Cu dragii mei într-ale jocului. Nu colții care mi-au rupt miez de suflet! Nu i-aș împărți niciodată, nimănui !
Să mă cațăr în pomii de pe marginea uliței de la țară. Și să îmi înalț bucuria regăsirii cu primele roade. Nu să atârn de oameni goi,  care nu rodesc niciodată!
Să pot ține în palmă verde-crud , căutând trifoiul care are 4 petale. Tot atâtea cât cămăruțele inimii. Nu să cred în noroc de om mare!
Să beau din căușul mâinilor, cântecul apei de izvor. Și să-mi astâmpăr obrajii îmbujorați de alergarea mea după curcubeul fluturilor. Nu să adun lacrimile ploilor ce mi-au înecat sufletul!
Să respir natura, cu ciripitul vesel al minunatelor creaturi ce știu să zboare către cer. Și să visez , cu ochii larg deschiși, că sunt prietena lor de joacă acolo sus, printre nori. Nu să îmi înăbuș respirațiile, în fiecare vis stins de invidia și neputința oamenilor mari !

Mi-e atât de dor de copilărie! Mi-e cronic , dureros de dor, de fetița cu ochi mari de atunci! ... Mi-e dor de mine !





***"**"**


Aș vrea să mă întorc în copilărie, în simplitatea vieții de atunci...
Să mă joc de-a v-ați ascunselea cu inocența de atunci. Nu cu oameni care se ascund după măști bine croite !
Să împart un colț de pâine aburindă, scoasă din cuptorul bunicii , frământată cu mâinile ei arse de soare. Cu dragii mei într-ale jocului. Nu colții care mi-au rupt miez de suflet! Nu i-aș împărți niciodată, nimănui !
Să mă cațăr în pomii de pe marginea uliței de la țară. Și să îmi înalț bucuria regăsirii cu primele roade. Nu să atârn de oameni goi,  care nu rodesc niciodată!
Să pot ține în palmă verde-crud , căutând trifoiul care are 4 petale. Tot atâtea cât cămăruțele inimii. Nu să cred în noroc de om mare!
Să beau din căușul mâinilor, cântecul apei de izvor. Și să-mi astâmpăr obrajii îmbujorați de alergarea mea după curcubeul fluturilor. Nu să adun lacrimile ploilor ce mi-au înecat sufletul!
Să respir natura, cu ciripitul vesel al minunatelor creaturi ce știu să zboare către cer. Și să visez , cu ochii larg deschiși, că sunt prietena lor de joacă acolo sus, printre nori. Nu să îmi înăbuș respirațiile, în fiecare vis stins de invidia și neputința oamenilor mari !

Mi-e atât de dor de copilărie! Mi-e cronic , dureros de dor, de fetița cu ochi mari de atunci! ... Mi-e dor de mine !



*******


O lacrimă plânge într-un fel indecis
Și adoarme  în tihna-i de suflet pereche...
Emoții se nasc în albastrul din vis
Balsam curge-adânc pe o rană mai veche

Și talpa-mi sărută , cu priviri evidente,
Se stinge amarul ce-i demult vinovat
În palmă îmi cresc iubiri insurgente
Mă învață să zbor, într-un cer nepătat

E liniște-n inimi...într-un trup suntem doi Călători coborâți dintr-o lacrimă caldă
Curcubeul ne-mbracă, nicicând n-om fi goi
În albastru de iris nemurirea-o să ardă

Pași tăcuți se-mpletesc pe acord de pian
Printre șoapte-tangou adormind pe o stea
Sufocați de iubire pe-o petală-alean
Vom rămâne eterni , într-o floare-bezea

Și-om așterne pe lună miez de liniști albastre
Cu desculțe priviri-om călca peste  vieți
Vom fi aripi desprinse din zmee măiastre
Zbor ce leagă IUBIREA , feriți de  tristeți...

Tu, suflet albastru, desprins din povești,
Mi-e tihnă și-n umbre... fântână îmi ești!





********"*


Ploi albastre

Plouă cu noi , în noi...despre noi
Cătușele-s arse , nici gratiile nu-s
Evadăm libertatea, îmbrăcând amândoi
Un jar de albastru , dezgolit în apus...

Ne plouă cu muguri de iubire eternă
Ascundem umbrele la capăt de nor
Respirăm fericiri într-un colț de cavernă
Nu vindem albastrul ! Ne e singurul dor !

Avem ploaie de zmee la ferestre de cer
Ne inundă-n artere de suflet-oglindă
Când privirea-i albastră , e atâta mister...
Coborât din iubiri , în iubiri să ne-nchidă

Plângem ploi-curcubeu pe o lacrimă caldă
Și cometele-s aripi ,  regăsind amintiri
Din albastru de cer ne-a crescut în livadă
O bucată de suflet...să rodească iubiri...




*********



Ești alfa și omega pe buze-mi tremurânde
Și te-mpletesc cu lacrimi, în păr ca giuvaer
Deschid cu tine rai  din florile plăpânde
Ce-au plâns după tăceri uitate-n efemer

Din veche, grea cenușă mi-ai ridicat palat
În miez de suflet plâns, uitat prin caldarâmuri
Și-n turn de-oglindă albastră privirea-am ridicat
Coroana de femeie... mi-am încrustat-o-n gânduri

De unde-ai coborât? Ce astru mi te-a dat?
Răscolitor parfum ți-a prins la tâmplă timpul...
Cu zbor de-albastru zmeu , din tihnă înălțat
Mi-ai învelit căderea , și patima...și gândul

Prin adâncimi de lumi ne-am căutat albastru
Comete am fost prin veacuri, și-am luminat iubiri
Suntem doar noi pe cer, umbrela unui astru
Din care plâns-au ploi , și azi râd " regăsiri"

Mi-ești început de inimi , nicicând nu-i fi sfârșit
Eternități coboară prin suflete perechi
Nimic nu-i mai profund , decât să fii iubit
Și-n astă viață nouă, ca-n timpurile vechi




********



Am rupt miez viu de vers din pagini interzise
Și am iertat toți norii ce mi-au durut cărări...
Prin dor de-albastru iris dorm muze-n manuscrise
Și curg în slove calde, cerșind îmbrățișări

În clocot de-i rațiunea, la rang de chibzuință,
Nu pot fugi de suflet...mi-e rege încoronat !
Mă strigă jarul tălpii în templul său, "dorință"
În rugăciune cad , și-n plâns alambicat

Invoc înțelepciunea peste a mea trăire
Vreau să îmi curgă SUFLET prin sângele albastru
Să nu "umanizez" ...vreo oază de iubire
Când așteptări tăcute divinizează-un astru



********


Mi-e dor de bucata mea de cer!
Mi-e dor să-mi frământ liniștea în covata curcubeului . Și să pot coace în cuptorul sufletului , câte un petec de tihnă. Să-l dăruiesc apoi celor care încă nu au gustat culoarea sufletului, albastru...
Mi-e dor de oameni cărora să le pot atinge trăirile. Să îmi împart cu ei, nesfârșita mea bucată de cer... E atâta loc pentru toți...
Mi-e dor să prind cu aripile mele ,fiecare rid al dragilor. Și să pot umple cu zâmbet , fiecare adâncitură.
Mi-e dor să văd cum crește IUBIREA la porți de suflet. Să o cuprind cu poli de suflet , adunând-o până la Ecuator. Și să seamăn semințele ei , pe fiecare meridian în parte. N-ar mai fi nici umbră de ură vreodată. Ci doar IUBIRE-UNIVERS ...

Mi-e dor să nu-mi mai fie dor !



*******



Mi-am prins albastru de cer în palme tremurânde. Și-am cusut toți norii cu sfoară albă. Nu vreau să-i mai știu vreodată îmbrăcați în plumb.
I-am mângâiat apoi, cu fruntea și inima. În liniștea de acolo i-am învelit. Și pe conturul lor, mi-am desenat zmeie... Știu să le fac prietene ale jocului meu.
Nu pot , nu știu , nu vreau să fiu altceva, decât ceea ce sunt: un copil într-un trup de adult... Și mi-e atât de "copilărie" în fiecare respirație...

Am tăiat luna în două. Jumătate am daruit-o norilor . Să-i plângă cu boabe de lumină în fiecare noapte. Nicicând să nu le fie frig. Și să uite să ningă zăpezi aspre, peste suflete.

Am găsit soarele! I-am împletit razele în cununi calde, și le-am așezat la poarta sufletului meu. Să te încălzească când  îi treci pragul...

Și stelele au coborât ! Să-ți doarmă pe umeri, în îmbrățișări tandre cu senin de iris. Ce îmi privește copilăria albastră și-mi iubește jocul. Ca într-o oglindă , în care îmi răsfir doruri. De mine ,de tine, de noi... Copiii albaștri...



*********




Cândva îmi doream să pot tăia cerul în două. Și să pot zbura spre infinitul de dincolo de el. Să rămân acolo, departe de tot ceea ce-mi furase seninul. Să pot împrumuta și norilor din lacrimile mele, iar ei să le plângă peste toate tristețile și dezamăgirile oamenilor.
Multă vreme m-am conversat tăcut cu acel vis al meu... Aveam mulți prieteni . Deveniseră tot mai întunecați. Și toți purtau același nume : hoți de senin, nori ...
Îmi așezau plumbul lor pe fiecare rană. Și aripile, cu care pornisem pe potecile strâmte ale trăirilor mele, erau tot mai grele... Mi-au rupt o aripă ... Crescută din adânc de inimă încătușată și plină de cicatrici. Durea până la cerul meu...

În agonia-mi soră, am zărit printre boabele de lacrimi...un zmeu. Colorat mai albastru, decât toate nuanțele de albastru pe care le văzuseră ochii mei. Plutirea-i lină, era cel mai frumos dans știut de sufletul meu...
Mi-am întors privirea , plină de neguri, către el și sfoara lui. De unde venise ? Și cine îl trimisese acolo, printre plumburile mele? ...
Doi ochi, pictați în culoarea "înălțatului" , erau la capătul sforii. Atât de intensă i-am simțit pătrunzătoarea-i privire, încât, secunde cât o veșnicie, m-au învelit albastru. Devenisem una cu el, cu sufletul lui, cu seninul...
-Cine ești? Ce vrei de la mine ?
-Sunt oglinda sufletului tău! Nu mă recunoști? Am venit să-ți reamintesc cum arata interiorul tău. La fel de albastru ca mine, la fel de senin ca zborul umerilor mei. Sunt liniștea pierdută prin noian de vremuri. M-am întors la tine...

Mi-am îmbrățișat zmeul. Desculță ! Despovărată ...