Incontestabil, Turnul Eiffel este simbolul turistic al Parisului. Inaugurat cu ocazia expozitiei universale din 1889 construcția încarnează aspirațiile unei epoci aflate în plină revoluție socială, culturală, tehnică și artistică. Pentru comemorarea centenarului Revoluției franceze se decide organizarea celei de-a patra expoziții universale în capitală. Scopul urmarit e de a arata întregii lumi avansul tehnologic și puterea industriei franceze, precum și bogățiile Imperiului colonial francez. Ochii intregii planete sunt atintiti asupra Parisului. Pe o suprafață de 50 de hectare care cuprinde Champ de Mars, Trocadero și Esplanada invalizilor sunt ridicate de către marii arhitecți ai vremii, somptuoase palate efemere, demolate după încheierea evenimentului.

La începutul secolului XII, măcelarii erau grupați pe malul dreapt al Senei în apropiere de Grand-Chatelet, fortăreața ce proteja accesul la marele pod (actual Pont au Change). La începutul secolului XIX locul era cel mai puturos din Paris. Aici erau sacrificate animalele care aprovizionau Parisul cu carne. Existau in capitală mai multe locuri  în care se practica abatajului. Pentru a pune capăt acestor metode, Napoleon I creaza 5 abatoare. Niciunul dintre ele nu a supraviețuit.
    În 1847, Louis Philippe autorizează stabilirea unui abator în La Villette, mică comună situată la nord de Paris.

 Nu ştiu cât aur mai păstrează pământul în Maramureş pentru urmaşi!
Ceea ce ştiu sigur e că am văzut un minereu mai preţios lucind în sclipirea ochilor vii şi am ascultat glăsuirea pădurii în vocea pasionată şi caldă a Măriucăi Verdeş, în Bisericuţa de lemn de la Călineşti Căieni, povestind cu mândrie despre strămoşi, obiceiuri, credinţe, legende ale locului culese de ea umblând din poartă în poartă, vorbind cu bătrânii care la rândul lor în copilărie le aflaseră de la alţi bătrâni şi le păstraseră în memorie ca să nu se piardă. Legende şi fapte transmise din gură în gură, prelungind în cântec sufletul neatins al maramureşeanului, frate cu lemnul şi în rezonanţă cu el.

Se știe că istoria unui popor este istoria ultimei ediții de manual. Nouă, generației de azi, generația aniversării Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, ne revine nobila misiune de a ne exprima prinosul de recunoștință și de admirație față de momentul istoric nesimilar cu altele din evoluția noastră.
În cazul Maramureșului modalitățile de exprimare a gratitudinii față de corifeii Marii Uniri ar putea fi următoarele:

Motto: „Așteptăm împreună de la toți funcționarii să se poarte cu poporul așa, ca acesta să vadă și să simtă că se află sub stăpânire părintească și nu străină. Cunoștințe juridice extinse nu fiecare poate avea, dar simț de dreptate poate avea…
         Numai așa se poate clădi România Mare”.1

Începând cu 2 decembrie 1918 și până în 4 aprilie 1920 Consiliul Dirigent de la Sibiu și-a desfășurat activitatea ca guvern provizoriu pentru Transilvania. La 25 ianuarie 1919 acest for juridic decretează reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu Regatul România.