III.Problema răului

3)Problema răului fizic
În principiu, răul fizic nu este consecința directă a libertății umane. Dar chiar dacă admitem că libera alegere (mândria, nechibzuința, necumpătarea etc.) este cauza unor rele fizice, totuși, cum se explică gratuitatea atâtor suferințe umane (boli, cataclisme naturale, răni provocate de semeni) și de ce o Ființă absolut perfectă îngăduie să existe, măcar în cazul pruncilor nevinovați, atâta suferință nerăscumpărabilă?

Sunt mulţi germanii care cred că ceea ce s-a petrecut la Bucureşti în ziua de 23 August 1944 a fost momentul decisiv în pierderea celui de al 2-lea război mondial. Mulţi sunt şi germanii care nu ştiu nimic despre ziua de 23 August 1944. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc subiectul, vom rezuma mai jos semnificaţia şi consecinţele celor petrecute la Bucureşti în ziua de 23 August 1944, cu intenţia deschis asumată de a demonstra cât este de falsă ideea unor germani că (1)„la 23 august 1944 românii i-au trădat pe nemţi”, că (2)„dacă românii nu părăseau Axa în august 1944 şi luptau până la capăt alături de germani, războiul s-ar mai fi prelungit cu încă cel puţin şase luni, timp suficient ca industria germană să finalizeze proiectul de fabricare a armei lor secrete, adică a bombei atomice nemţeşti”, iar soarta războiului ar fi fost alta.

III.Problema răului

    Deși în faza de început mi-am propus să tratez doar transcendența și argumentele privind existența lui Dumnezeu, în cele ce urmează voi aborda problema răului în tripla lui ipostază: metafizică, morală și fizică. Problema metafizică a răului se constituie din modul cum se explică realitatea lui (teiștii opinează că răul nu este un lucru real, ci o privațiune reală în lucruri și că răspunderea pentru această privațiune revine în întregime libertății finite, căci Dumnezeu a creat numai posibilitatea privării);

Dar rolul lui Baudelaire în evoluţia poeziei europene ar putea avea pentru noi, captivii în dispozitivul de legare al eminescianismului, o semnificaţie mai profundă. Într-o epocă în care ştiinţa va cunoaşte o dezvoltare extraordinară, romantismul va manifesta o stare de spirit antiştiinţifică. Ca şi cum pasiunea şi inspiraţia s-ar fi convins reciproc că nu au nevoie decât de ele însele. Dar, observa Paul Valery, sub un alt cer, în mijlocul unui popor în plină dezvoltare materială, încă indiferent faţă de trecut, organizându-şi viitorul şi lăsând întreaga libertate experienţelor de orice natură, s-a găsit un om care să ia în consideraţie producţia literară cu o precizie, o sagacitate, o luciditate care nu s-au mai întâlnit niciodată la nivelul acesta într-un cap dăruit cu invenţie poetică. Niciodată problema literaturii nu mai fusese până la Edgar Allan Poe examinată în premisele ei, redusă la o problemă de psihologie, abordată cu mijloacele unei analize în care logica şi mecanica efectelor erau în mod deliberat utilizate.

Cat despre identificarea rolului lui Eminescu cu cel al lui Baudelaire in literatura franceza ca precursor al simbolismului — au existat incercari de a vedea in unii romantici o avangarda a simbolismului la noi; astfel un Nicolae Davidescu, un B. Fundoianu, mai apoi un Edgar Papu ce detectau la Eminescu presimtiri ale noii poezii — vom aminti doar ca, din ultimele decenii ale secolului trecut, parerea statornicita pare a fi alta, criticii preferand sa sublinieze la Eminescu ceea ce apartine de drept sensibilitatii epocii sale. M. Scarlat in 'Istoria poeziei romane', Minerva, 1984 atasa poezia eminesciana de conventia clasicista a poeticului: