„Se făcea că mă găseam pe locul acestei cetăţi şi parcă priveam de undeva de sus. Căutam cu privirea cetatea, ştiam că e sub mine, dar n-o vedeam”.
„Bodava” este un roman istoric-mitic, chiar uşor fantastic, scris cu migală clasică, în care autorul – Milian Oros – face o combinaţie pitorească între date certe, mărturii ale vestigiilor de veche civilizaţie locală, poveşti, legende, presupuneri şi propria-i imaginaţie.
Un drum pentru legalizarea unei proprietăţi funciare, parcurs într-un urcuş privegheat de prezenţe invizibile dar simţite, apoi parafarea din vale.

O carte bună, cu adevărat mare este cea în care te regăseşti, de la început până la sfârşit, cu toate bucuriile şi angoasele tale, cu râsu-n spirale-azurii şi cu lacrima prelinsă, arzându-ţi obrazul, tinereţile, freamătul, dorul…
 O astfel de carte (IOANA, roman, Baia Mare, Editura Enesis, 2008) mi-a oferit-o În aceasta vară chiar autorul ei, domnul  Milian Oros, în satul naşterii sale, Uileac, sat răsfăţat în dulci şi blânde clorofile, pe mal de Someş vânjos şi năvalnic, curgând sub cetate de taine şi umbre de veac, Bodava.

Cartea asupra căreia m-am oprit m-a tulburat profund. Întrucât, prin natura profesiei, am citit numeroase documente cu anchete ale Securităţii din perioada stalinistă  şi nu numai, apreciez modul realist în care autorul descrie o astfel de anchetă, comportamentul anchetatorilor şi a celui anchetat. Prin eroul romanului său, autorul devine un măturisitor al nedreptăţii, un acuzator al comunismului, acest Balaur Roşu, care pe unde a trecut a lăsat sânge, teamă, moarte, suferinţe, nedreptate, umilinţă, lacrimi.
Personajul principal al romanului rămâne generos şi demn chiar şi în situaţii care pe alţii îi dezumanizează.

          Rearanjarea acelei realităţi care a sugrumat prezentul unei generaţii, a interzis trecutul alteia şi a pus sub semnul îndoielii viitorul celei care urma. Aceasta, după o radiografiere aproape involuntară, pornită din automatismul memoriei care îşi revendică repetabilitatea lucrurilor şi a faptelor.
            Lumea încremenită în alb-negru pare luată de undeva dintr-o glumă pitorească în plan emoţional, şi dramatică în plan fizic. Semantica ar putea să pară pură ficţiune pentru oricine din actualul ’nG’, acela despre care avem percepţiile cunoaşterii în timp ce însă ne-a luat-o cu mult înaintea viului conştient.

Stă în esenţa firescului libertatea, doar că aceasta are gradele sale, precum am măsura valorile ce definesc existenţa, pe multiple scale, nu toate fizice. Mai mult spus, la fiecare turbulenţă ori răsucire, de la ideatice la faptice apoi programatice, intervine nevoia unor legi. Şi astfel, din angrenajul propriu entropic, ajungem la oarecare ordonare. Dincolo de cumulul legilor universale şi de acelea apăsătoare prin amalgamarea şi încrucişarea lor, considerate ca factori stabilizatori în societate, adeseori tindem a ne institui propriile legi care să ne ofere confortul propriei personalităţi.