Există un moment prielnic ori dimpotrivă, dar tot moment fiind, determinant în încăpăţânarea firii spre a se înţelege pe ea însăşi. Uitând de obicei de subiectul principal căruia îi este atribuită firea. Acesta fiind omul mereu nelămurit de ce l-a ales tocmai pe el dintre atâtea suflete în aşteptare, naşterea, trăirea, moartea.
          În cazul poetului, naşterea e o formă neconcludentă, cel mult interesantă.

           Fără îndoială, e chiar îndeobşte ştiut, că nu există o singură geometrie, avem de-a face cu conceptul transpus prin puterea minţii în construcţii greu de imaginat şi care pot duce efectiv la infinit. În perspectiva extrafizică, acolo unde înţelesul remodelează după bunul plac absolut toate formele, avem parte de puritatea libertăţii, cea care există.

         Pe bună dreptate s-ar putea spune că poetul e un mecanism posibil viu definit drept analitic şi care sintetizează între nativă tristeţe şi euforie doar conjuncturală. Arătarea asta cel mai bine încadrată pe fâşia dintre lumi, poate pune pe gânduri sau răz-gânduri vreme bună şi vreme rea. După cum în suflet sunt mai tot timpul fenomene now-casting, hai să zicem că poetul e singura şansă a meteorologiei interioare.

„Ridică-te şi umblă!”, i-a poruncit Domnul Iisus Hristos lui Lazăr. Ridică-te şi mergi mai departe – ar putea fi îndemnul la calea spre redevenire când porţile din faţa sufletului legat de alt suflet, se zbat, scârţie de plecare înspre largul intuit dar încă nedesluşit întru tot şi toate. Nu ar fi prea mult cred a spune că o lecţie de suptavieţuire tocmai de aici începe.
            Dacă respirarea poetului prin poezie nu poate fi nicidecum oprită, aceea a omului prin dragoste de multe ori întâmpină piedici şi se dă peste cap până se izbeşte de un gard ghimpat. Ei, de acolo trebuie căutate alte speranţe, începute alte încercări, neexistând sfârşituri, doar intersecţii după care începuturi.

Noul volum de versuri al lui Marius C. Nica, Și vântul sufletul mi-l ară (Editura Semne, București, 2017), are parte de un debut axat pe condiția poeziei, respectiv a poetului, pe limitările existențiale care intervin nu de puține ori. Autorul investește o mare sensibilitate pentru a pătrunde și a deveni elocvent în aceste zone subtile. Personajele mitologice recognoscibile în arhitectura textelor poetice ne îndeamnă gândurile spre un dezirabil fior al perenității.