Se spune că pe vremuri demult apuse, a fost un om tare sărac dar peste care dădu norocul mult aşteptat. Devenise un om înstărit, pe care lumea îl ştia drept Gheorghe căprarul.

Dar să începem cu începutul. Fusese atâta de sărac cum nu mai era nimeni în sat. Rămăsese doar cu mama , bătrâna şi bolnavă. Tatăl lui murise, singurul ajutor de nădejde la munca grea din gospodărie. Se străduia şi el, cum putea, dar parcă totul i se împotrivea. Casa se stricase, era priponită şi lipită cu chirpici, un fel de lut cu paie. Acoperişul era înnădit cu tulpini uscate de porumb, legate în mănunchiuri şi prinse de lemnul putrezit, aşa cum se pricepuse. Găini nu mai avea, le mâncase dihorul pe toate. Animale nici atât, cu ce să le ţină? O capră mai că se gândea să cumpere, că nu e sclifosită la măncare, dar cu ce bani?…

O luminita galbena tulbura intunericul desertului, dansand in adierea uscata a vantului. Trei camile, inghesuite una in alta, urmareau plictisite jocul limbilor de foc si pe cele trei siluete, un tanar si doi batrani ce se incalzeau in jurul focului.

_Noptile desertului ar fi cele mai frumoase minuni lasate de Allah daca n-ar fi si frigul asta blestemat, ofta Cahlen contempland seninul cerului instelat.

_Singurul lucru blestemat de aici este acest desert, il contrazise sigur pe spusele sale Abdul, mangaindu-si barba cenusie.

Cahlen arunca o privire inspre Abdul,

Capitolul I – Mineriada

           Înconjurat de păduri, pe jumătate defrişate şi înnegrite de poluare, oraşul Curcubeni se întinde ca o plagă până în măruntaiele munţilor la minele de exploatare din zonă. Oameni veniţi sau strămutaţi din toate părţile ţării şi-au împletit destinele cu aceste locuri, schimbând pentru totdeauna faţa munţilor, cu fiecare lovitură de târnăcop, cu fiecare metru scormonit în stânca dură, cu fiecare viaţă pierdută printre galeriile reci şi sufocante. La fel cum suflete lor abrutizate s-au schimbat pentru totdeauna în corvoada inumană a meşteşugului minieresc, în promisiunea unor vremuri mai bune. Vremurile par să fi venit, guvernanţii au dat legi noi şi au adus investitori, iar investitorii au asaltat oraşul, au cumpărat, au investit şi au falimentat.

>Şi iarăşi mere oarzăne vor putrezi-n livezi în plină criză planetară

           Iar tu iubito n-ai să vii căci numeri caii verzi în lanuri... pe afară

           Mai trece-o toamnă cu-ntrebări groteşti la care cine să răspundă?

           Când creierele naţiunii sună a pustiu... în care alte naţii

                                                                                             ne dau... undă!

                     Am primit, pe mail, o petiţie on-line şi un articol prin care mi se cerea imperios să iau act de protestul unui grup alcătuit din membri şi nemembri ai Uniunii Scriitorilor din România. Am luat act, dar nu şi lumină; lumină iau doar din interiorul fiinţei mele. În schimb m-a amuzat copios acel script memorabil, care dorea să ne ia vălul de pe ochi. Adică … dacă s-ar schimba regulile de funcţionare a susnumitei Uniuni (U.S.R.), atunci nemembrii semnatari ai protestului ar fi de acord să îşi depună şi ei dosarele de intrare în USR!?! Aş simplifica lucrurile, afirmând că dacă acei semnatari nemembri ai petiţiei ar fi avut talent literar – “vrei, calule ovăz?” - atunci ei ar fi fost de mult acceptaţi în Uniunea Scriitorilor din România. În fond de ce are nevoie U.S.R., dacă nu de talente?!