>Şi iarăşi mere oarzăne vor putrezi-n livezi în plină criză planetară

           Iar tu iubito n-ai să vii căci numeri caii verzi în lanuri... pe afară

           Mai trece-o toamnă cu-ntrebări groteşti la care cine să răspundă?

           Când creierele naţiunii sună a pustiu... în care alte naţii

                                                                                             ne dau... undă!

                     Am primit, pe mail, o petiţie on-line şi un articol prin care mi se cerea imperios să iau act de protestul unui grup alcătuit din membri şi nemembri ai Uniunii Scriitorilor din România. Am luat act, dar nu şi lumină; lumină iau doar din interiorul fiinţei mele. În schimb m-a amuzat copios acel script memorabil, care dorea să ne ia vălul de pe ochi. Adică … dacă s-ar schimba regulile de funcţionare a susnumitei Uniuni (U.S.R.), atunci nemembrii semnatari ai protestului ar fi de acord să îşi depună şi ei dosarele de intrare în USR!?! Aş simplifica lucrurile, afirmând că dacă acei semnatari nemembri ai petiţiei ar fi avut talent literar – “vrei, calule ovăz?” - atunci ei ar fi fost de mult acceptaţi în Uniunea Scriitorilor din România. În fond de ce are nevoie U.S.R., dacă nu de talente?!

 Încheind numele unui şir de femei din familia mea, numele de Florica Trif tare m-a supărat în copilărie. Iar în facultate mi-a dat de furcă. Aveam o colegă de cameră din Bihor, Florica Rif. Când eram chemate la telefon sau la poartă ne obişnuisem să coborâm amândouă, fiindcă altfel sigur mergea tocmai cea care nu trebuia. În copilăria mea pătrunseseră deja numele mai sofisticate în lumea satului: Lucia, Felicia, Nora, Clementina, Valeria, Severica, Angela, Floricica, Virginia, Ligia, Lidia, Veturia, Anişoara, Rodica, Mariana, Otilia, Clara, Eugenia, Emilia, Melania, Aurora. Am avut o colegă, Laura Bercaru. Este adevărat că venise cu părinţii din Bucureşti. După un timp s-a întors în Capitală. Ce o fi făcând Laura acum? Şi-o mai fi aducând aminte de timpul petrecut atât de departe ?

Un prozator – păstor peste un popor poetic

                   “Şi eu am trăit în Arcadia”! Sau măcar am fost. Arcadia, fiind de data aceasta - nerăbdătoare cum sunt în această vale a plângerii mi-ar plăcea să trăiesc mereu în Arcadia - Târgul de Carte Gaudeamus, Bucureşti, noiembrie 2014. Iubesc acest târg şi ca atare am participat la el ori de câte ori am avut ocazia. În cadrul acestuia am lansat cinci cărţi, dacă o socotesc şi pe cea dedicată cuplului Nu Motanul – Da Miorlau. Având acceptul Doritorilor Deduşi Prin Reduceri Şi Absurd, le voi înşira pe toate, sper că mi-am căpătat minunatul drept de a vă plictisi.

August topindu-se în valuri jucăuşe deasupra ierburilor coapte. Duminica după-amiază. Soarele atârna greu peste Văgaş: alburiu şi rotund, sprijinit peste frunzele fagilor. Zile fierbinţi, uscate. „Hia mare de ploaie. Să arăduie mălaiul cucuruz, să ţâpe cosiţă!"

Diordica Gaptii, demult, în vremurile de secetă, spunea: „Nu vă temeţi oameni buni, atâta a ploua de s-or lărgi cărările!"

Samoilă se întinse pe cergă. Umbra nucului din colţul de sus al casei este groasă. Căţeaua tărcată mârâie sub coştei. Se strujeşte afară scuturându-se de şperlă. Latră furioasă. Străinii se apropie pe cărăruia de după gardul de carpeni rătunzaţi. Samoilă închide Ceaslovul. Semn de carte - o frunză de nuc.