De când ne naştem, până trecem graniţa pe alt tărâm , fiecare dintre noi avem un drum în viață, care niciodată nu poate să fie drept și nici ușor de parcurs.
Ca oamneni, toți suntem egali în faţa lui Dumnezeu, dar la un moment dat intervin diferențele.
Norocul de a fi într-o familie bună sau o familie modestă contează foarte mult, pentru că familia te poate urca, sau te poate coborî pe treptele vieții.
Dorința de a realiza ceva, de a lăsa ceva în urma noastră se însămânţează în conştiinţa noastră atunci când suntem la vârsta maturităţii şi începem să avem ambiţii.

În seara aceea de septembrie, Lucian adormise târziu și supărat. În livadă se certase cu doi pui de Rândunică. Năzdrăvanii cățărați pe-o creangă de măr, se încăpățânau să nu ia parte la lecția de zbor a cărei învățătoare era chiar mama lor, Rica - Rândunica, cum obișnuiau, s-o strige păsările din livadă.
          - Dacă nu vreți să învățați să zburați, cum credeți voi, că veți putea, să ajungeți Rândunele? Se băgă în vorbă Lucian!
          - Asta le-am zis și eu! Se destăinui cu năduf mama celor doi puișori încăpățânați. N-o să vă pot duce cu mine în pădurea fermecată din ţările calde.

Eu sunt Prinţesa din nufăr Darina- Maria! O fetiță cu codițe blonde și ochi albaștri îmbrăcată cu rochiță cu buline de culoarea ochilor mei i-a spus lui Mircea-Iulian, un băiețel răutăcios și neîncrezător care mai tot timpul o contrazicea, refuzând să fie de acord cu adevărul vorbelor ei.
          - Nu este adevărat! Se burzului arțăgos băiatul tu, ești Darina și atât! N-ai cum, să fii Prinţesa din nufăr îmbrăcată în rochiță cu buline albastre și pantofiori roșii de lac! Tu știi, cum arată o Prințesă adevărată?
          - Sigur că știu. Tocmai de aceea ți-am zis că de astăzi eu, Darina Stamate mă pot declara, că am devenit Prinţesa din nufăr și locuiesc pe strada Rozelor, aproape de lacul cu nuferi galbeni.

Motto: Viața înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte poate fi!  
„Munții noștri aur poartă, am putea să fim bogați,
Însă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădați,
Biciuiți de monștri  vremii și răpuși de neputință,
Am trecut peste milenii cu speranță și credință
Și am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi
Peste alte mândre neamuri ca o stea va străluci...”

Prima mea ,,excursie organizată" a fost în toamna anului în care începusem clasa a cincea. . Organizator d-nul profesor de istorie-geografie de la școala gimnaziala Produlești. Eram, fiind singurul profesor de profil, firește eleva dumnealui.
Era un profesor în vârstă, prin mâna  căruia trecuseră multe generații, însă prin ținută și comportament, era total diferit de ceilalți colegi profesori.
Pe atunci, ca și apelativ pentru profesor, era impus  prin reguli stricte cuvântul ,,tovarășu”….Nu știu de ce, în cazul de față, atât elevii, cât și caderele didactice din școală, precum și părinții elevilor ori simpli locuitori ai comunei, se adresau acestuia cu..Domnu” Ionescu”. Nimic din ținută, comportament, atitudine, prestanță , superioritate nu-l trăda ca …mare domn...era….