În momentul în care ești convins că ești un simplu trecător pe pământ, începi să nu mai dai importanță lucrurilor care te deranjau cândva, nu mai pui la suflet vorbele care cândva te dureau, nu mai simți nevoia să te sacrifici pentru cineva care nu face aceleași sacrificii pentru tine și lași lucrurile să decurgă de la sine ca un râu cu apa limpede ce curge liniștit în matca lui, simțind că și tu curgi odată cu el. La fel de liniștit.
Nu mai simți nevoia să pui întrebări, n-o să mai vrei răspunsuri la ceea ce tu știi deja.

Aproape că nu-l mai recunoșteam pe bărbatul din fața mea. Oarecum speriat, m-am lipit de mama, căutându-i mâna. Fața  nebărberită și palidă și ochii  pierduți în găvanele vineții și  adâncite, de nu le puteai zări lumina, păreau ale vreunei năluci care îmi speria visele când ascultam înfrigurat poveștile cu strigoi spuse iarna la gura sobei. Trupul uscat, lipsit de vlagă și adus de spate, îi susținea cu  greutate  brațele care parcă-i fuseseră rupte de pe trup și încleiate după aceea la nimereală. M-a privit și el o vreme, ca și când s-ar fi mirat că mă aflam acolo, apoi a întins brațul drept și m-a mângâiat pe creștet  preț de câteva clipe, după care și-a întors capul și a rămas privind pierdut pe geamul odăii de parcă noi n-am fi fost prezenți. 

Împreună cu soția urcam dealul spre cimitir, pe lângă casa lui Pârga.Gospodăria era frumoasă.Casa părea nouă, ridicată probabil de fiu-său pe locul celei vechi, pe care mi-o aduceam bine aminte.Și de badea Gusti, Pârga, cum îi ziceau oamenii, îmi aduceam aminte, deși trecuse de mult în lumea celor drepți. În minte, pentru un timp, i-am revăzut chipul așa cum mi-l mai aminteam de pe vremea copilăriei. Probabil că mi se așezase un zâmbet pe față, căci deodată am auzit-o pe soție întrebându-mă:
- Ce s-a întâmplat?... La ce te gândești?

Mitru,  prietenul meu de la țară, în fiecare an, toamna târziu, după ce fierbea pălinca, îmi trimitea și mie câte o jumătate de litru... „Așa, de cuștuluit”,  îmi spunea el de fiecare dată.
 Nefiind  băutor de pălincă, o făceam uitată pe vreun raft din bucătărie, urmând a-i veni  rândul cine știe când. Așa s-a întâmplat și anul ăsta cu „jumătatea”  adusă de nevastă-sa, Sabina, într-o sticlă de plastic.
În Ajun de Crăciun,  zărindu-mă prin curte, se apropie de gard și-mi zice:

Au intrat toţi patru în restaurant: Eva, Mura, Sebastian şi Samuel.
 – Unde vă convine să ne aşezăm?  Aveţi un loc preferat? a întrebat Sebastian.
     – La o masă de patru persoane, bineînţeles! a glumit Mura.
     – Eu o prefer pe aceea, a arătat Eva către o masă dintr-un colţ retras.