Toamna și-a intrat în drepturi! E plină de lacrimi și frunze ruginii, aruncate în zborul maniacal al vântului peste deal și văi, peste nesfârșite șesuri și-n  colțuri de rai, unde iubirea plutește în pas de vals, semn al veșniciei.
Stă bob de nor aninat de frunza-mi arămie, ce-mi leagănă doruri și nostalgii incurabile. Mă las mângâiată de farmecul lor și-adun cu sfială firave urme de viață. Nu-mi pasă de-i ploaie cu cer mohorât, nici urme adânci din anii trecuți. E viața de azi, cu zâmbet de lut sau pân* la urechi, cu mers tremurat sau bine-ancorat, cu visuri în vis și dor neatins. E speranța deșartă ori sac încărcat, e șuvoi de lumină în nor aruncat. E rădăcina timpului, cu prelungi amintiri, e rodul bogat, cu fețe brumate și ochi de smarald.

Am coborât din tren. Acelaşi tren  personal pe care-l ştiam de-o viaţă: Iaşi-Dorohoi, încet, mizerabil, slinos. Doar câţiva ţărani au mai coborât. Au luat-o pe șoseaua ce duce  spre satul natal. Mergeam în urma lor agale. Când am plecat, în urmă cu 20 de ani,  gara  forfotea de lume. Era puhoi de elevi şi studenţi.  
M-am uitat  la clădire roşie a   gării. Acum  e pustie: mai mică şi mai murdară. Şeful de stație nu mai poartă şapca aceea roşie frumoasă de ceferist. E îmbrăcat  ca orice călător. Fără uniforma aceea albastră, cu șapcă... a doua armată a țării. În  mâna dreaptă doar un steguleţ galben, murdar, salutând  mecanicul de locomotivă.

Ploua marunt, bacovian, in timp ce burlanele isi scuipa in trotuare continutul de frunze moarte si apa.
Orga bisericii arunca in eter note discordante, intr -un bicet apasator...
Balerina delicata, in tutu -ul ei negru, repeta dansul lebedei rapuse iar si iar, pana cand poantele devin sangerii.
Se aude plansul slab al unui nou-nascut , iar mama incearca sa-l linisteasca cu un cantec vechi de leagan demult invatat...

Eu sunt de profesie inginer, căruia poeziile nu-i spuneau nimic. Am citit poeziile cu o mare lehamite, doar erau cele impuse nouă la școală. După ce-am terminat liceul, nu am avut nicio tentative de a mai citi o poezie. Mă agasau, deși eu sunt un mare cititor. N-am suportat să citesc piesele de teatru și poeziile.
Brusc m-am trezit scriind poezii. Ascultam o melodie, citeam o carte, savuram un citat postat pe facebooke și mă trezeam că compuneam o poezie. Cuvântul compuneam nu este relevant, întrucât expresiile, cuvintele și aranjamentul îmi apărea parcă din senin. M-am mirat și mă tot întrebam cum un om sec, un inginer poate să aibă atâta sensibilitate.

Cândva, am regretat că m-am născut într-o familie săracă, că am crescut într-o familie dezbinată, într-o familie unde nu exista iubire, că am fost lipsit, flămând, înfrigurat, exploatat, am regretat că am renunțat să mai sper.
   Până când Dumnezeu m-a cules din văile de plângeri, nu am înțeles că familia nu noi o alegem, că familia are doar un înțeles, dar omul prin păcat, a distrus acest nucleu bine instituit de Dumnezeu, că cine nu Îl are pe El, nu știe ce înseamnă iubirea jertfitoare, că unde nu conduce Dumnezeu, conduce diavolul și omul nu propășeşte, că toate aceste neorânduieli duc la faliment, sărăcie, suferință, că fără Dumnezeu, nu există compasiune, iubirea pentru aproapele, altruismul, că nu există preocupare pentru fericirea celui de lângă tine.