01.       Voi fi
Un cuib săpat în stâncă a fost sufletul meu,
Şi-au poposit în el, odihna să o guste
Şi om samaritean,  şi omul fariseu..



O flacără născând jăratec a fost inima mea
Şi au luat pe rând, câte-o scânteie,
Şi omul ce râdea...şi omul ce plângea...

Un curcubeu pe cerul vieţii a fost cuvântul meu,
Din el s-au înfruptat, să-şi potolească foamea
Şi omul simplu, dar şi omul zeu...

O ploaie de speranţe a oglindit mereu privirea mea,
Şi au dansat cu mine-n ploaie şi-n furtună
Şi omul fără crez, şi omul ce credea...

Un cer brodat cu stele s-a risipit în gândul meu
Şi din a stelei dalbă strălucire
Lumină şi-au luat şi omul bun, şi omul rău...

Cascadă aprigă sau lină a fost, cândva, cântarea mea,
Şi s-au înveşmântat cu ea
Şi omul ce-mi vorbea, şi omul ce tăcea...

Şi zbor înalt, spre-albastru, a vrut să fie visul meu.
Pe aripi arse de culoare s-au înălţat
Şi om cu gândul alb, şi om cu gânduri gri, mereu.

Voi fi mereu un cuib săpat în stâncă, o  flacără arzând,
Un cer brodat cu stele, cascadă susurând,
O ploaie de speranţe, zâmbind din curcubeu...
Aripă şi culoare, crezând în zborul meu.


02.       Tu cheamă-mă, iubite!
Tu cheamă-mă, iubite!
Îţi voi aduce ploi,
Şi-n trupul tău fierbinte,
Cascadele iubirii vor fremăta, şuvoi...

Tu cheamă-mă, iubite!
Îţi voi aduce-n dar
Un carusel de vise
Şi vor cădea iar stele, pe-al nopţilor hotar...

Tu cheamă-mă, iubite!
Eu voi paşi agale
Prin gânduri infinite
Care mă duc spre tine şi mi te-aduc în cale...

Tu cheamă-mă, iubite!
Aşez pe colţ de stea
O salbă de cuvinte,
Zâmbet ştrengar şi-un licăr din privirea mea...

Tu cheamă-mă, iubite!
Şi-ţi fac din raze, scut,
Petalele umbrite
S-or adăpa c-un strop din dorul meu tăcut...

Tu cheamă-mă, iubite!
Eu, uneori te strig
Cu ţipete şoptite,
Şi te-nvelesc cu ele, dacă ţi-e-n gânduri, frig...

Tu cheamă-mă, iubite!
Vor picura ca mierea
Secundele topite
Şi-n şoaptele pierdute între noi, va răsună tăcerea...

03.       Tristeţea-i efemeră
Îţi mulţumesc pentru petalele de suflet.
Le-am aşezat cu grijă pe prispa inimii;
Din ele reclădesc înmiresmat portret,
Cu alb imaculat alung nuanţele de gri.

Îţi mulţumesc pentru covoarele de ape,
Îţi mulţumesc pentru perdelele de vânt...
Pentru privirea ce m-a mângâiat pe pleoape,
Când renăşteam sub ropote de ploaie şi cuvânt.

Îţi mulţumesc pentru o lacrimă stingheră
Ce-a fost încătuşată în aprige furtuni.
Ai şters-o cu-n surâs, şoptind:  "Tristeţea-i efemeră!
Tu meriţi adunate speranţele-n cununi."

04.       Tăcere şi cuvânt
Şi picură cu slove, ca boabele de rouă,
Învolburând fântâna din sufletul tăcut.
Pe iarba răsturnată a inimii, azi plouă
Şi-un foşnet se aude peste-al tăcerii scut.

Pe catifea pudrată cu pulbere de stele
Adoarme gândul palid, în drumul spre cuvânt.
Se-nvalmasesc în vise, izvoare paralele,
Şi-n unda lor albastră, tăcerea s-a răsfrânt.

Adun în palme cerul, şi-l mângâi cu privirea...
Azurul mă-nfăşoară sfios, ca o eşarfă.
Cuprind în braţe vântul, şi zbor cu el, aiurea,
Şi zborul se preface în cântece de harfă..

05.       Senin umbrit
Când am avut o clipă de tihnă şi senin,
A fost brutal umbrită de cenuşiu hain.
În paşi de dans m-am însoţit cu vântul,
Şi chiar dacă-am oftat,
zâmbind am scris cuvântul...

Iar dacă gândul meu ajuns-a cu sfială
În gândul omului cuprins de îndoială,
Pot spune c-am atins cu fruntea cerul
Şi în albastrul lui
am îngropat misterul...

Fac lanţuri azi din ale mele versuri
Şi-nlânţuiesc cu ele ale-ntâmplării rânduri.
Înlănţuirea lor mă strânge şi mă doare
Şi aştept pe muchia-nserarii,
cu-aceeaşi nerăbdare...

În piept se-aprinde slova iar inima-i de jar,
Culeg stele-n apus şi pun nopţii hotar.
Hrănesc tăceri cu vorbe, să nu devină ziduri,
Căci zidurile frâng
speranţe, zboruri, trupuri...

06.     Scrie-mi pe-ncheietura mâinii  
Scrie-mi pe-ncheietura mâinii, cu slove de tandreţe...
Un tatuaj de gânduri să scrijelesti pe umerii mei goi;
Să te avânţi încrezător spre soare, cu aripi îndrăzneţe,
Genunchiul tău să nu se zbată nicicând în brazde de noroi.

Să-mprospatezi cu flori de iasomie a tinereţii glastră,
Petale de frumos s-aşterni pe-a timpului câmpie pârjolită.
S-adăposteşti în colivia inimii, o pasăre albastră
Când din înalt, cu cioburi de cuvânt, se-ntoarce ostenită.

Şi să croieşti cărări de maci, aprinşi într-o văpaie jucăuşă,
Cu-al buzelor balsam să vindeci poveştile gravate pe obraz.
Să mă găseşti în jarul ce-a ars bezmetic şi-acum este cenuşă
Să răscoleşti cu teamă norii şi să dezlegi al ploilor zăgaz...

07.       Să-mi fii...
Să-mi fii tu soare, mie, cu razele-ţi senine
în zilele-nnorate, ce-n viaţă o să-mi fie.
Şi-n zilele cu soare, când mă topesc de drag
să-mi fii răcoare blândă, pe-al înserării prag...

Să-mi fii şi ger, şi gheaţă, şi ploaie, şi ninsoare
în zilele ce ard, şi amintirea doare..
Şi-n zilele-ngheţate şi albe, ale vieţii
colind duios să-mi fii, pe geana dimineţii.

Să-mi fii lumină lină, lumină argintată
într-o cernită noapte, de smoală-ntunecată.
Şi când lumini şi umbre vor dănţui agale
un felinar să-mi fii, strop de lumină-n cale.

Să-mi fii un val de mare, care sărută ţărmul
când mă îmbrăţişează prăpastia şi vântul.
Şi-n clipa când pe umeri marea-mi cântă cu dor
Un munte să-mi fii tu, învăluit de-un nor.

Să-mi fii toamnă şi iarnă, culori, şi albul pur
când verdele şi-albastrul pe ochi îmi pun contur.
Iar când pe tâmple se-nvălmăşesc iar frunze ruginii,
Om de zăpadă fi-mi, redevenind copii...

08.       O carte,  alte file
Hai să unim cuvinte rămase nerostite,
Ascunse prin cotloane uitate din trecut...
Să regăsim silabe pe buzele-împietrite
De-atâtea nerostiri, de-atâta cântec mut.

Şi să legăm cu panglică de cer privirea.
S-a rătăcit, stingheră, în albul necuprins...
Să adunăm pe tâmple, din gânduri, amintirea
Ce pâlpâie molatec la poarta unui vis.

Să dezlegăm izvoare de zâmbete curate,
Când e stăpân pe chip al întristării ceas...
Să curgă în cascadă, sclipiri diamantate
De bucurie, înviorând al inimii stins glas.

Să nu uităm de zile ce au trecut prin noi.
Au ars, au mângâiat sau poate au durut...
Pe pagină de suflet curg nesfârşite ploi
Ce spală cu blândeţe amarul din trecut.

Să îndrăznim să scriem cu-a timpului peniţă
În cartea ce-şi deschide curioasă, alte file...
Să dăltuim speranţa pe-a vieţii odăiţa,
Să ştergem fără teamă inscripţii inutile.

09.       Paşi în suflet
Răsună paşi în suflet că într-o catedrală,
Ecoul lor resuscitează auzul adormit...
Înmugureşte-n trup o pace ancestrală,
Pe file de uitare strivesc trecutul răvăşit.

Mă plimb pe cerul clipei, cu stele de mână,
Cununi de-azur aşez pe fruntea timpului.
Cu sufletul în palmă, spre ziua ce-o să vină,
Mă cuibăresc cuminte sub ramul gândului...

Mi-adorm în braţe muguri cuprinşi de-nfiorare,
Cu zâmbetul senin ating, în treacăt, vise...
Implantul de speranţa striveşte eternă renunţare,
Iar dorul mi-l ascund printre poveşti nescrise.

10.          Nu am multe-n lumea asta
 Nu am multe-n lumea asta, dar ce am, împart cu voi...
Clipele de bucurie, când îmi fac veşmânt din ploaie
Şi păşesc desculţă-n iarbă peste-al apelor şuvoi,
Unduindu-mă cu vântul care trup de floare-ndoaie.

Nu am multe-n lumea asta, dar ce am, vă dăruiesc...
Zâmbete înseninate, când pe-un val brodat al marii
Plutesc cu priviri flămânde, răsăritul să-l privesc
Că apoi s-alint apusul, savurând clipa-nserarii.

Nu am multe-n lumea asta, dar ce am, vă dau cu drag...
Versul înşirat cu grijă pe fir de mătase albă
Când din tainic scrin răsar, împletindu-se-n şirag,
O silabă, un cuvânt, stropi din a inimii salbă.

Nu am multe-n lumea asta, din ce am puteţi lua...
Gândul, ce nestingherit clipeşte în lumina ochiului.
Obosit de nepăsarea ce-l ţinea captiv, cândva,
Pictează cu verde-albastru geana orizontului...

Nu am multe-n lumea asta, din ce am, nu vă pot da
Lacrima ce-a ars obrazul, când în suflet a fost toamnă.
Aripa frântă de geruri, când plângea din cer zăpada,
Şi suspinul istovit, ce l-am pus de-acum, să doarmă.