Aurelia Oancă – „Zboruri înalte”, Ed. Grinta, Cluj – Napoca, 2017

Cu o poezie desprinsă dintr-o lume onirică revine-n Aurelia Oancă în lumea bună a literelor, o carte în care pune bine-n valoare atât forma cât şi fondul unor poeme ce mustesc de realism ce pare discreţionar într-o scriitură vădit marcată de existenţialism.
Volumul „Zboruri înalte” e un adevărat joc de-a realul, un soi de existent subliniat într-un context în care el poate fi doar un miraj al inexistenţei sale, context în care, acest imediat palpabil este marcat de elementele mobilizatoare ale raportării la el.


Aurelia Oancă face din asta o temă poetică, o face cu o dorinţă instinctivă de a contura imagini, întregul din format din stampe de sine stătătoare, uşor de desprins şi de transformat într-un întreg din care rezultă o compoziţie poetică ce trădează îndelungul exerciţiu.
Aşadar, o interesantă punte întinsă între această formă de realism asumat şi provocat în acelaşi timp şi o lume onirică bazată tocmai pe acest cotidian cumva dirijat dă contrastul poemelor, creionează versuri şi dă adevărate vertijuri desprinse din acest imaginar.
Aşa apar versuri sentenţioase, multă interogaţie, o scriitură cu multiple valenţe aforistice, o întreagă experienţă de viaţă strecurată-n poem, fătă însă a se putea spune că există vreo vocaţie a sfârşitului, a inefabilului.
Aurelia Onacă scrie despre viitor uitându-se-n trecut, iar privirea întoarsă generează reverii, fapt ce alimentează, ce întreţine o anumită strategie poetică ce ţine cont şi de inevitabilele contraste: „Astăzi, las totul în urmă./Astăzi, las totul în trecut./Nu mai vreau nicio cutumă/vreau doar un nou început” (Zboruri înalte), sau: „Gândul meu ar vrea să-ncerce/Tot ce nu s-a întâmplat,/Într-o zi ar vrea să pece/Pe tărâmul neumblat” (Gând hoinar), sau: „Eu sunt valul tinereţii,/Eu amurgul violet,/Eu dau bucurie vieţii/Eu sunt apa din deşert.” (Dăruire).
Putere multă de renunţare, un demers venit dintr-o nouă percepţie a lumii şi-a vieţii, dintr-o experienţă existenţială plină de plusuri pentru care se felicită făţiş, cu aceeaşi naturaleţe vorbind şi scriind despre neîmpliniri şi regrete.
Aici apar repetiţiile de cuvinte, idei sau imagini, dar acestea nu vin dintr-o sărăcie sau puţinătate lingvistică sau imagistică ci din dorinţa de subliniere, de întărire.
De aceea avem strofe în care îşi face loc cu uşurinţă cogitaţia!
Şi într-un caz şi în celălalt detectăm o poetă care scrie cu uşurinţă, la fel şi versifică, posesoarea unei imaginaţii debordante, luxuriante chiar putând uşor să scrie despre cauzalităţi şi efecte, face conexiuni diverse între imagini pentru a putea asigura curgerea lină a unei continuităţi în acest propriu exerciţiu de abordare poetică.
Este locul în care jonglează cu acest real relativizant, notă care contrastează flagrant cu anterioarele sale cărţi în care cădea până la descriptivism în scrierile ei despre natură, acum ea mişcându-se natural între o percepţie senzorială şi lumea îngustă şi limitativă a iluziei în sine.
Mediul prin care ne poartă poeta e fabulos, ademenitor, nota (pre)dominantă fiind efortul fiinţial de-a (conta)balansa cumva nenantizarea.
Un demers temerar altfel, unul marcat de o interesantă plusare a realului deşi, repet, oniricul transcede, iar lupta cu sine însăşi, cu propriile dorinţe, voinţe şi vise având prim planul şi fiind notă dominantă într-o scriitură uneori tributară formei.
Ei bine, în porţiunile de text în care poeta devine tributară formei poemele au de suferit, apar respiraţii în mijloc de text, accente dure ce îngreunează recitarea, cadenţa.
Cu toate astea, odată fiind neutralizată precaritatea celor văzute, pipăite, simţite poeta ne spune că toate sunt îngăduite, orice semnificaţie fiind permisibilă, context în care în această anbianţă ludică se mişcă-n voie antinomii care alimentează o viziune personală împinsă uneori până la absurd.
Aurelia Oancă este evident stăpână pe mijloacele ei artistice, dicţia pe care-o adoptă şi şlefuieşte cu fiece vers permiţându-i să ornamenteze imagini, să dea forţă acestora.
Într-un astfel de context tema divinităţii şi divinaţiei vine ca de la sine, multe pasaje fiind consistent îmbogăţite cu pilde creştine sau chiar evocă fapte ştiute şi recunoscute.
Nu este o simplă consemnare, o simplă redare, e mai mult o adnotare pe marginea acestora, voinţa poetei de a marca teritorial un gând şi o simţire, demers altfel temerar într-o lume în care un Traian Dorz sau Radu Gyr au atins înaltul.
Mânate de simţăminte curate cuvintele se încolonează frumos în vers iar imaginile împlinesc poeme de forţă, pline de o sensibilitate cu valenţe spectaculoase: „Pornit-am Doamne pe un drum,/Să uit tot ce mă chinuieşte,/Să uit durerea mea de-acum,/dar ochiul vesel mă vesteşte” (Un colţ de rai), sau: „dar nici zeii, nici pământul/N-au putut opri iubirea,/De când a fost începutul/Şi cât va fi omenirea!” (Soarele şi marea), sau: „Voi mulţumi în taină fericirii,/Trimisă-n dar de Dumnezeu,/ca florile în braţele iubirii,/Iubire ce învinge ca un zeu!” (Primii zori).
Aurelia Oancă joacă efectiv pe cartea emoţiei în această provocare lirică, o poezie impresionistă având realmente o tentă vie a realităţii, una menită să testeze eul liric şi să aducă-n discuţie ficţiunea, cu tot ce are ea mai seducător în ea dar şi vădind o vocaţie lirică la cote înalte.
Drumul de parcurs şi zborul ce trebuie făcut neapărat către înalt sunt condiţii ale devenirii ei poetice, iar dramatismul confesiunii sale artistice din această carte este făţiş nutrit prin acutizarea sentimentului tragic al morţii.
Nu e spaimă la Aurelia Oancă, nici resemnarea, însă senzaţia comprimării timpului şi spaţiului este predominantă, iar din acest balans creativ dintre real şi imaginar, dintre existenţa tangibilă şi nonexistenţa sa se naşte o poveste poetică demnă să stea sub reflectoare.