~ Prin vise rătăcite, cu lacăte la porți

Mi-e frig în suflet, doare, ce tristă zi de toamnă
Și nimeni nu mă-ntreabă , ce faci, ești bine doamnă?
Îmi plouă în fereastră, o ploaie atât de rece...


E seară, e târziu...deja-i trecut de zece!
E miez de noapte trist, o altă noapte lungă
Cu cer fără de stele și-o lună ce-o să plângă.
Voi fi străjerul nopții, ca-n multe alte nopți
Prin vise rătăcite, cu lacăte la porți.
Deschid fereastra larg, vreau ploaia să mă ude
Fiorul ei cel rece, să-l simt cum mă pătrunde.
Îmi bate orologul, un ticăit nebun...
Și timpu-n jurul meu, e pulbere și scrum.



~Parc-aș plânge înc-o clipă~
Parc-aș plânge înc-o clipă
Să mă scutur de suspin.
Sângerând a mea aripă...
Unde merg? De unde vin?
Privesc viața peste-un umăr
Și din ochi iar lăcrimez.
Număr clipe și ani număr...
Mai am voie să visez?
Rătăcesc pe-a vieții stradă
Drumul meu, i-un labirint.
De tristețe fac paradă...
Mi-e prea greu ca să mă mint.
Dar zâmbesc să-i fac în ciudă,
Sorții mele blestemate.
Plânsul, să nu mi-l audă...
Să pot merge mai departe.
Greu mi-e drumul, plin de hopuri...
Mă impiedic pas cu pas.
Am plătit prea multe prețuri...
Nici să plâng nu mai am glas.
Azi amărăciunea toată...
Rău o simt cum mă-nfioară.
Doar speranța o să poată...
Să mă facă să nu doară.



~Stau pierdută-n gânduri sumbre~

As cânta de-ar plânge cerul...
De-ar înghenunchia toți munții.
Aș cânta să-mi alung greul...
Ce m-apasă-n dreptul frunții.

Stau pierdută-n gânduri sumbre.
Și ce doruri mă apasă...
Amintirile-mi sunt umbre,
Le alung, dar nu mă lasă.

Îmi șoptește vântu-n treacăt...
Să nu plâng, să nu suspin.
Dar mi-e sufletul sub lacăt...
Eu la ceruri mă închin.

Stropi de ploaie rătăcită...
Cade lin pe a mea față.
Sunt așa nefericită...
Supărată-s rău pe viață.

Unde codrii se apleacă
Unde vântul se răzbună
Unde clipa stă să tacă
Unde cerul iarăşi tună.

Sunt doar eu, cu a mele gânduri
Ce-mi săgeată toată firea.
Mai înșir vreo două rânduri...
Să-mi alung nefericirea.


~Dă-mi tu lacrimi să plâng...~

Dă-mi tu lacrimi să plâng, eu nu mai am deloc
Şi dă-mi Doamne puterea, ca timpul să-l întorc.
Să pot să şterg, din suflet tot ce doare
La trista suferinţă, să pot să-i fug din cale .

Mai dă-mi lacrimi să plâng, când sufletu-i secat,
Cu ele-mi spăl trecutul şi rănile ce dor!
Pe mâini simt lanţuri grele , dă-mi aripi...
Ca să zbor!

-Şi fiecare zală, un an din viaţa mea-
Mă ţine prizonieră, să scap, ce mult aş vrea!
Dintr-un trecut, să cern, doar clipele senine
Şi-n suflet să-mi privesc, să spun: Da, va fi bine!

O lacrimă mai dă-mi...cu ea să-mi spăl destinul
Şi norii mi-i alungă, să pot vedea seninul.
De cer prea mult, mă iartă de păcat...
Doamne, nu sunt doar vorbe, din suflet te-am rugat!



~ Pe drumul vieții mele ~

M-am întâlnit pe drum cu fericirea
Și m-a rugat s-o iau la mine-acas.
I-am spus că nu-i cunosc privirea
Și ca răspuns i-am zis un ”bun rămas”

În drumul meu am întâlnit iubirea;
M-a rugat la pieptul meu s-o strâng.
Dar știind că-i soră cu nefericirea...
Am refuzat, că nu mai vreau sa plâng.

Mergând pe drum, am întâlnit suspinul;
S-a aciuat la sânul meu rapid.
Ce era să fac? Așa îmi e destinul...
Între tristețuri sumbre, să pot să mă divid.

Am rătăcit plângând pe drumuri neumblate,
Cu suflet răvășit și ochi înlăcrimați.
Nimenea în jur, care să m-asculte...
Când îmi intrați în suflet, vă rog vă desculțați.

Pe drumul vieții mele, atâtea am întâlnit...
Am acceptat destinul, nu m-am înverșunat.
Mi-am șters fața de lacrimi, pe urmă am zâmbit
Am știut ca să rămân cu sufletul curat.



~Aș vrea iubirea toată, dintr-un pocal s-o beau~

Aș vrea să te sărut, în ochi să te privesc
Să stau la pieptul tăt, să-ți spun că te iubesc.
Aș vrea întreaga noapte, cu foc să ne iubim
Ș-apoi în zori de zi, din nou să ne dorim.

Aș vrea iubirea toată, dintr-un pocal s-o beau
Un infinit iubite, în brațe să îți stau.
Aș vrea măcar o clipă, să pot străbate zarea
Îmi pare rău, nu pot, sper să-mi auzi chemarea.

Aș vrea să fim noi doi, o inima ce bate...
Distanța să dispară, să nu-mi mai fii departe.
Vor trece multe zile, cu doruri infinite...
Dar dincolo de ele, suntem noi doi iubite.


~ Ne credem Zeii din Olimp~

Azi n-avem timp de-o `mbrățișare,
De-o vorbă bună, am uitat.
Tratăm totul cu nepăsare...
Uităm cine ne-a ajutat.

Ne credem Zeii din Olimp...
Crezând că banul, ține timpul.
Cu sufletul precum un ghimp...
Ne modelează ura chipul.

Suntem avari și răi... și credem...
Că-n viață, banu `nseamnă tot.
Privindu-ne-n oglindă suntem...
Nu un stejar, ci doar un ciot.

Te-ai întrebat în sinea ta,
De ești perfect, fără de pată?
Când fața ți-o vei arăta...
Te asigur eu, nu ți-e curată!




~Am tânjit după iubire, ca pământul însetat...~

Evadez din lumea care, nu mă poate înțelege
Și din suflet întristarea, ca pe-o floare mi-o culege.
Ridic ziduri pân’ la Cer, mă ascund să-mi plâng amarul
De necazuri, supărări, iar mi s-a vărsat paharul.

Azi clemență mi se cere, să mai iert, putere n-am
Că sunt ani de zile-n care, n-am avut iubire dram.
Nu mai vreau să mă tot mint, și să mimez fericirea...
Sunt numai o muritoare, vreau să știu ce e iubirea.

Am tânjit după iubire, ca pământul însetat...
Dar cui i-a păsat de mine? Cine dragoste mi-a dat?
Nu-mi mai pasă de nimic, am să dau de tot uitării...
Voi iubi ce-i de iubit, ștergând lacrima durerii.

Câte vieți trăiesc eu oare, să n-am dreptul să iubesc?
Ce păcat am comis oare, dragoste de îmi doresc?!
Am tot scris mereu iubirea, pe o filă îngălbenită...
Sunt o simplă muritoare, și-mi doresc să fiu iubită!

Evadez din lumea care, văd că nu mă înțelege
Și din suflet întristarea, ca pe-o floare mi-o culege.
Sunt cerneala ce dă viață, poeziilor în noapte...
Este modu-n care eu, strig durerea, dar în șoapte.




~ Să fii...~

Să fii om bun, când lumea e haină
Să fii umil, când alții te denigră.
Să fii milos cu cei ce sunt sărmani
Să dai mâncare celor fără bani.

Să nu bârfești, chiar dacă ești bârfit
Să nu urăști, chiar de nu ești iubit.
Să știi cum să zâmbești, când inima iți plânge
Să nu faci loc tristeții, că altfel te învinge.

Să fii mereu senin, este un dar Ceresc
Să spui mereu în viață, cuvântul "mulțumesc"
Să îți întorci obrazul, când palma-i ridicată
Celor ce lovesc, iubire le arată.

Să fii mereu în viață, un om la locul lui
Să îți ascunzi durerea, la nimeni să n-o spui.
Să știi să cerni mereu, cei bine și cei rău
Să te ferești de ulii, ce zbor în jurul tău.

Să mergi pe drumul vieții, mereu cu fruntea sus
Să spui mereu pe nume, tot ce tu ai de spus
Să nu te temi de nimeni, ești liber să gândești
Să arăți tuturor, cât de frumos trăiești.

Să fii exemplul viu, cum să răzbești în viață
Să înțeleagă asta, acei fără speranță.
Să ai mereu tăria, de-a renunța când doare...
Să te ridici de jos, zâmbind iar în picioare.

Să mulțumești în zori, de-o nouă zi de viață
Să te trezești mereu, cu zâmbetul pe față.
Să lași pe unde treci, un semn că ai trecut...
Să-ți mulțumească omul, fiindcă te-a cunoscut.




~ Mi-e dor de tine, în fiecare clipă... ~

Mi-e dor de tine ca de-o poezie
Și ca de-un cântec vechi, mult îndrăgit
Adorm cu tine-n gând, nimeni nu știe...
Decât doar eu că... m-am îndrăgostit.

Mi-e dor de tine, când glasul nu-ți aud
Chiar dacă-n ochi, nu ne-am privit vreodată.
În lipsa ta, timpu-i... prea crud...
Iar noaptea-i ...atât de blestemată.

Mi-e dor de tine, dar voi păstra tăcerea
La ce folos să spun un "Te iubesc"
Când ochii nu ți-i văd și nu-ți simt mângâierea
Ar insemna.... din vis ca să trăiesc.

Mi-e dor de tine, în fiecare clipă...
Dar am să pot zbura, prin vise mii și mii.
Eu, porumbelul alb, făr' de-o aripă...
Și poate cine știe? Cândva, spre mine vii....