FERICIRE  DEPLINĂ
 Averea toată le era pământul
 Și datina rămasă din străbuni.
 Se încălzeau cu vreascuri și cu cântul
 Și ca podoabă ei purtau cununi.


 
 Se pregăteau de sfânta sărbătoare
 Spoindu-și casa dragă-n var și lut.
 În jurul mesei mici cu trei picioare,
 Bătrâni și tineri, toți au încăput.
 
 Pe masă o mămăligă și-o tigaie
 Era festinul care-i răsfăța.
 În hornă focul mirosea  a paie,
 De boală și de rău îi curăța.
 
Și fericirea lor era deplină
 Chiar dacă multe poate le lipseau.
Aveau credință, dragoste divină
Ce-n suflet cu iubirea se-mplineau.


AMARUL POETULUI

Când lacrimile au umplut paharul
 Ce ascunde  suflet trist, de muritor,
 Poetu-și pune pe hârtie amarul
 Ce îl sufocă atât de-apăsător.
 
 Sunt litere cu gust sărat, de sânge,
 Păcălesc ochiul ce le-o mângâia.
 Acolo pe hârtie un om plânge,
 Din piept să îşi reverse lacrima.
 
 Iar cititorii încing lungi dezbateri
 Căutând sensul ascuns din cuvânt.
 Îl vor găsi? Vor face și abateri?
 Poetul l-a închis într-un mormânt.
 
 Buchete de metafore adună
 Dureri sau bucurii de om de rând,
 Ce îndrăznește astfel să-și expună
 Și viața și durerea ascunsă-n gând.


  SPERANȚA TREZITĂ

În pâcla uitării se vede-o lumină,
Speranța trezită privește în jur.
Cu vreme în urmă, obsedată de-o vină,
Uitase de toate -n laguna de azur.

Cât zbucium în inimă nici ea nu mai știe,
Doar albastrul o poartă pe-al liniștii val.
Să rămân-acolo, să se-ntoarcă, să fie?
Lungi frământările în ființa-i de jar.

Puritatea din ape o îndeamnă să vină
În adâncuri de gânduri căutând altceva,
O frântură de taină fericită, senină,
Ca un mugur de viață ce-și așteaptă seva.

Va renaște din doruri de lume uitate,
Din iubire de viață și tăceri de cuvânt,
Din dorinți ne-mplinite, iertări de păcate,
O scânteie divină renăscând pe un cânt.


PIATRĂ DE HOTAR

 Poetul e un suflet ce se zbate
 Între real și-un loc imaginar.
 Din altă lume gând adânc răzbate,
 Iar poezia-i piatră de hotar.
 
 Când gândul biciuieste cu putere
 Stârnind furtuni ce vin de nicăieri,
 Încearcă să-l hrănească și să spere
 Să-l înmulțească-n multe primăveri.
 
 În lumea lui cu flori de liliac,
 Cu raze calde și parfum de suflet
 E veșnic pace, dorul poartă frac,
 Și oamenii lumină au în cuget.
 
 Nu-l judecați când vrea să evadeze
 Într-un loc drag ce-i este destinat,
 Mai bine ajutați-l să viseze
 Și-i confirmați că este apreciat.

BUCURIE ȘTEARSĂ

Tristețea adânc ne apasă
 Pe suflet și-n palme suspină,  
 Orașul se-mbrăcă în ceață
 Își poartă straiul pe crinolină.
 
 Pe umeri în falduri se-așează
 Mantia-i ce pământu a-mbrăcat.
 Agale în gânduri oftează,
 În curând va intra la iernat.
 
 Un vuiet furios de departe
 Ca un cântec de jale înfundat,
 Se-ntinde peste frunzele moarte
 Ce-n cădere peste tot au zburat.

Peisajul alb-negru îngheață,
Bucuria s-a șters din priviri.
Un văl gros își așează pe față
Și se pierde printre amintiri.

CĂMAȘA POPULARĂ

 Rămasă moștenire din vechime
 Spun scrierile, de la traco-daci,
 Din țesături diverse foarte fine
 Cămașa albă-i roșită cu maci.
 
 De este simplă sau cu brezărău
 Îmbracă trupul, piesă importantă,
 Marchează astfel prin decorul său
 Pe cei ce cu sfințenie o poartă.
 
 În frumusețe e fenomenală,
 Numită simplu la femeie, ie,
 Iar la bărbați se poartă fustanelă,
 Ca soarele departe să le fie.
 
 Ea este piesa cea mai importantă
 Dintr-un costum ce veșnic vom purta,
 În dulci culori mereu e imprimată,
 Motive vii o vor încorona.

ALB MURDAR

 În dimineți cu pleoape lungi, umbrite,
 Aburi de rouă ascunzând priviri
 Purtând un strai de haine ponosite
 Zâmbesc cu ochii printre amintiri.
 
 Și perle cad șirag de albe spume
 Dar frumusețea lor pare-n zadar,
 Căci cerul înnorat privind spre lume
 Transformă totul într-un alb murdar.
 
 Iar verdele ce-acoperă pământul
 S-a zgribulit sub plapuma de ceață.
 Și lumea toată și-a întrerupt cuvântul
 În așteptarea razelor de viață.
 
 Se simte totuși gând de adiere
 Ce poartă-n palme cupa apei vie.
 În fața-i se ridică bariere
 Ce-avea menirea ca pe loc să-l ție.
 
 Parfumul lor va îndemna pe soare
 Să-și plece fața-n jos spre muritori,
 Zâmbetul său apare din candoare
 Și vieții pe pământ îi dă culori.

  ARLECHINUL VESEL

Ne naștem din iubire într-o lume
 Ce nu-i mereu cum ne-am dori să fie,
 Iar arlechinul vesel pus pe glume
 Jonglează măști cu fața mereu vie.
 
 Sunt inimi ce se-ntrec în frumusețe,
 Prin har dumnezeiesc se întâlnesc.
 Mereu renasc spre împliniri mărețe
 Și veșnic pe pământ se-ndrăgostesc.
 
 Iar sentimentul are o măreție
 Ce-i poartă printre stele și-napoi.
Trimis spre lume ca o profeție
Pe muritori ridică din nevoi.