Emiluţ şi-a găsit de lucru la oraş. A lăsat ograda în seama bătrânilor şi a pornit să-şi croiască un nou destin, departe de mirosul grajdurilor şi de tină. Sătenii îl văd în fiecare dimineaţă ieşind la ocazie pe marginea drumului, cu cea mai bună cămaşă fluturând modern peste nădragi şi cu pletele buclate geluite bine, pregătit pentru oraş. Pleacă odată cu ciurda şi se întoarce mult după ce animalele s-au împrăştiat pe la casele lor. Seara, când intră pe poarta îngustă a casei părinteşti, nu mai arată chiar atât de fercheş, dar mulţumirea faptului că lucrează la oraş, tot se oglindeşte pe faţa lui.

Nu a spus nimănui ce face departe de casă şi nici cât câştigă, dar consătenii lui sunt încredinţaţi că, în curând, va deveni orăşean get-beget.
De la un timp, pe faţa radioasă a lui Emiluţ, începură să se vadă umbre ciudate. Tata Sandu a băgat şi el de seamă că ficiorul lui a devenit mai tăcut şi chiar morocănos, aşa că a hotărât să ia taurul de coarne.
- Mă ficioru’ lu’ tata, care-i baiu’ tău?
- Ni’c!
Îl lăsă tata Sandu câteva zile, apoi îl luă din nou:
- Nu-i nici un bai dacă nu mai vrei să meri la oraş…
- Nu-i asta!
Tata Sandu era hotărât ca de această dată să afle boala ce îi macină ficiorul. Îl trase în grajd să nu îi vadă Saveta şi, în bâzâitul înnebunitor al muştelor, începu să îl descoasă.
- Îi vreo fătucă la mijloc? Ai lăsat-o borţoasă?
- Nu, tătucă!
- Mie poţi să-mi spui!
Până la urmă, Emiluţ recunoscu că era obosit, că pierdea ore în şir aşteptând o ocazie pentru a se întoarce acasă, că nu îşi putea permite nici să stea în chirie şi că o bicicletă ar rezolva toate problemele lui. Doar că bicicletele nu cresc pe garduri şi costă o căruţă de bani, pe care nu are de unde să îi ia.
- M-am gândit să încerc să o iau în rate, oftă Emiluţ, am făcut hârtiile, dar banca nu mi-o dat încă nici un răspuns.
Tata Sandu căzu pe gânduri, împingând cu vârful cizmei din gumă paiele murdare de pe lespezile grajdului.
- Auzi la tata, o să vindem porcu’ să-ţi iei bicicletă!
- Doamne feri! Ne spintecă mama pe amândoi!
- Las-o tu pe mă-ta, că mă descurc eu cu ea, zise încrezător tata Sandu, chiar dacă în acel moment inima lui era mai mică decât o furnică.
În ziua în care se ţinea târgul, fără să spună o vorbuliţă muierii, tata Sandu scoase porcul pe furiş şi se grăbi cu el, amestecându-se printre oamenii care umpleau uliţele satului. Îl vându primului cumpărător, fără să se târguiască prea mult, cu gândul la bicicleta ficiorului. Tare îl avea drag pe Emiluţ, era lumina ochilor lui. Ar fi vândut bucuros şi casa, dacă ar fi fost convins că aşa îi putea lua măcar o garsonieră în oraş.
Îşi zări de departe muierea-n poartă, cu ambele mânuri proptite-n şold. Ştia ce îl aşteaptă, doară erau luaţi de peste treizeci de ani. Îşi trase pălăria de pai pe frunte, acoperindu-şi ochii.
- Unde-i porcu’, Sandule?
Când boala se făcuse vocea muierii aşa de ascuţită? Pe vremuri, ştia să-i şoptească la ureche vorbe dulci ca mierea. Amu’, o putea auzi din cealaltă parte a satului. Nu avu curajul să-i spună adevărul. Cel puţin nu azi.
- L-am dus la veterinar!
Femeia îl privi încruntată.
- Da’ n-avea nimic!
- Nu ştii tu! Avea ceva la picior. O hi călcat strâmb, sau ceva. Am zis că-i mai bine să stea o vreme sub ochii doftorului.
Tata Sandu respiră uşurat când Saveta se făcu nevăzută în casă. Se aşeză pe banca din faţa porţii, simţind că nu-l mai ţin picioarele. În mintea lui se învârteau acum tot felul de poveşti prin care să explice muierii ce se întâmplase cu porcul. La un moment dat, privind în lungul drumului, i se tăie răsuflarea. În capul satului îl putea vedea pe Emiluţ al lui, călare pe o bicicletă strălucitoare, urmărit de o ceată de copii mărunţei, apropiindu-se în viteză şi stârnind în urma lui valuri de colb. Tata Sandu dădu să se ridice de pe bancă, dar căzu la loc.
- Tată, strigă ficiorul de departe, am primit creditul!  
- Tulai Doamne!
- Ce-i cu tine? Nu te simţi bine?
Tata Sandu îşi scoase pălăria şi îşi trecu degetele noduroase prin smocul de păr cărunt, rărit de vreme.
- Am vândut porcu’ !
Emiluţ descălecă de pe bicicletă, cu ochii cât cepele.
- Mama ştie?
- Nţ!
- Nu-i bai atunci! Hai ş-om cumpăra altul!
- Poi nu ştiu dacă om mai găsi ceva în târg la ora asta!
Dumnezău, însă, nu-şi întorsese faţa de la ei. Găsiră un porc de aceeaşi mărime şi culoare cu primul. Fericit cum nu mai fusese vreodată, Tata Sandu îl duse în coteţ, după care începu a se învârti în jurul bicicletei lui Emiluţ. Ficiorul tocmai îi arăta cu mândrie şaua reglabilă şi schimbătorul de viteze, când se auzi ţipătul dispre coteţ.
- Sanduleeee!
- Ce-i baiu’ muiere?
- Porcu’!
- Ce-i cu porcu’ ?
- La ce veterinar l-ai dus?
- La veterinaru’ nost’, la cine altu’ ? De ce muiere? Ce s-o-ntâmplat?
- Îi vier, Sandule, nu mai îi scroafă! Îi vier!