Acum câțiva ani eram la un meci de softball (o variantă de baseball cu o minge mai mare pe un teren mai mic), cu una dintre fiicele mele. Am observat acolo un afiș de recrutare de noi fete pentru o nouă echipă de softball. Organizatorii spuneau clar că fetele care se vor alătura acestei echipe trebuie să fie gata să își asume un angajament major ce implică numeroase antrenamente, un program încărcat și antrenori exigenți. Dar câștigul era evident: cine se alătura echipei urma să devină un jucător bun de softball.



În următoarea zi am fost la Liturghie. Ieșind din biserică, am văzut afișul pentru recrutarea de noi ministranți, adică de băieți care să îl ajute pe preotul ce slujește la altar. Organizatorii explicau clar că nu este nevoie de vreun angajament care să sperie: vor avea doar câteva întâlniri de pregătire, iar așteptările erau minime: să participe de 1-2 ori pe lună la Liturghie.

Contrastul dintre cele două afișe era puternic. În primul, organizatorii luau activitatea lor (jocul de softball) foarte în serios și cereau tuturor participanților să facă la fel. În al doilea, organizatorii tratau activitatea lor (slujitul la altar) ca pe o sarcină pe care sperau că se vor găsi câțiva oameni care să o accepte, dacă timpul le permite. Așteptările primului grup erau înalte; ale celui de-al doilea, joase.

A ne mulțumi cu puțin

Astfel de așteptări joase sunt obișnuite în Biserica Catolică și au un impact dramatic asupra capacității noastre de a evangheliza. Pe când eram director diecezan pentru evanghelizare, am întâlnit des reprezentanți ai parohiilor pentru a-i încuraja să evanghelizeze. De regulă, eforturile mele erau orientate spre pregătirea personalului și a voluntarilor parohiilor pentru a ști cum să răspândească credința, dar uneori atingeam teme care îi surprindeau. Adesea încurajam parohiile să își fixeze un orar de adorație regulată, încercând să susțin chiar adorația perpetuă dacă era posibil. Răspunsul clasic era: „Oh, nu va veni nimeni”. Iar din perspectiva lor, acesta era sfârșitul discuției.

Așteptările joase în Biserică nu se limitează la adorație. Le găsim în aproape orice domeniu al vieții Bisericii:

    De ce să extindem timpul pentru Spovadă? Oricum coada la Spovadă este scurtă în jumătatea de oră organizată sâmbăta.
    Dacă vom celebra Înălțarea joi, majoritatea catolicilor vor lipsi de la Liturghie, așa că hai să o mutăm pe duminică.
    Nu îmi pot încuraja prietenul homosexual să trăiască în castitate. E bine că măcar e monogam.
    Sora mea este recăsătorită de doi ani. Este ridicol să spun că aceasta nu este o căsătorie adevărată. Nu îi pot îndemna ca până își rezolvă canonic prima căsătorie să trăiască ca „frate și soră” cu actualul soț.

Motivele din spatele acestor așteptări joase pot fi sincere și bine-intenționate. De fapt pot veni chiar din dorința de a răspândi credința. O presupunere des întâlnită este că dacă chemi oamenii la un ideal înalt, ei vor reacționa negativ și vor pleca. Această mentalitate este larg răspândită; de fapt este modul operandi pentru majoritatea confesiunilor protestante. Dar, așa cum am văzut cu exemplul echipei de softball, mentalitatea care penetrează atât de puternic acțiunile noastre în sfera religioasă nu pare a fi prevalentă în alte sfere ale vieții. Tragem puternic de noi când dorim să slăbim sau să obținem o promovare la locul de muncă sau să reușim în sport. Când dorim să obținem ceva, cerem ce este mai bun de la noi, dar și de la cei de lângă noi. Când vine însă vorba de obligațiile și cerințele religioase, ne mulțumim cu mai puțin.

Puterea transformatoare a lui Dumnezeu

În cartea mea „Vechea evanghelizare: cum să răspândești credința asemenea lui Isus”, am numit această atitudine erezia așteptărilor joase. De ce se poate vorbi aici de o erezie? În primul rând pentru că neagă, conștient sau nu, faptul că harul lui Dumnezeu este capabil să transforme viețile. Când vedem pe cineva care trăiește departe de spiritul Evangheliei, presupunem că este imposibil pentru acea persoană să se schimbe. Dar ce este imposibil pentru Acela care a înviat din morți? Nu putem înțelege cum s-ar putea schimba, așa că ne modificăm așteptările, ca să fie mai acceptabile pentru celălalt și pentru noi.

În al doilea rând, erezia așteptărilor joase uită și că Cristos i-a chemat pe toți să fie „desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Matei 5,48). Chemarea nu este restrânsă la un grupuleț al discipolilor Săi: este pentru toți! Da, știm că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3,23), dar aceasta nu schimbă chemarea. Trebuie să fie obiectivul nostru – și obiectivul fiecărei persoane – tinderea spre perfecțiunea în Cristos. A coborî așteptările, din orice motiv, înseamnă a nega adevăruri esențiale ale credinței noastre.

În fine, așteptările joase la capitolul religios în ceea ce îi privește pe ceilalți reflectă și o aroganță din partea noastră. Presupune că unii pot trăi Evanghelia, dar alții nu pot. Noi poate mergem la Liturghie și la Spovadă cu regularitate, ne străduim să respectăm legile morale ale lui Dumnezeu, să ne convertim tot mai profund, dar pentru alții s-ar putea pur și simplu să fie prea dificil. De ce credem așa ceva? Noi putem să facem astfel de lucruri pentru că avem anumite abilități pe care ceilalți nu le au? Ne-a oferit nouă Dumnezeu un har special? Așa ceva s-ar deduce din fixarea unui standard dublu pentru viața de catolic: unul pentru noi și altul pentru „ceilalți”.

Aștepți mult, primești mult

Credem în mod greșit că așteptările joase vor face să crească numărul persoanelor interesate de mesajul nostru, deoarece vor fi mai ușor de atins. Dar în realitate ce se întâmplă? Gândiți-vă la marii lideri din istorie – au cerut puțin sau au cerut lucruri mari de la cei ce îi urmau? Când Anglia se confrunta cu amenințarea unei invazii naziste, Winston Churchill s-a adresat concetățenilor săi cerând lucruri înalte de la ei: „Vom merge până la capăt, vom lupta în Franța, vom lupta pe mări și pe oceane, vom lupta în aer cu tot mai multă încredere și forță, ne vom apăra Insula, oricare ar fi prețul. Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpuri și pe străzi, dar nu ne vom preda niciodată.”

Această chemare la arme a inspirat populația Marii Britanii să se ridice la luptă. Dacă Churchill ar fi cerut ceva mai puțin de la poporul său, poate astăzi pe străzile Londrei s-ar fi vorbit germana. A avut așteptări înalte și i s-a răspuns pe măsură. Oamenii trăiesc de regulă la înălțimea – sau micimea – așteptărilor pe care le avem de la ei. În mod paradoxal, a chema oamenii la standarde mai înalte produce un mesaj mai atractiv. Chemarea la evanghelizare nu este mai puțin importantă decât chemarea lui Churchill la arme. Căci noi căutăm să conducem sufletele la mântuire. Dacă dorim să avem succes în evanghelizare, să îi ajutăm pe oameni să devină discipoli adevărați ai lui Cristos, atunci trebuie să urmăm exemplul lui Isus și să îi îndemnăm pe oameni la cea mai înaltă – și astfel mai fascinantă – chemare posibilă: conformarea totală după Isus Cristos.

Traducere: Radu Capan.

http://lumea.catholica.ro/2017/10/erezia-asteptarilor-joase/