Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul diagnosticat greşit, după cum arată ultimele studii, nu a cerut prea mult, celor care-l îngrijeau. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 
 
Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă.
 
Ultimele poezii ale lui Eminescu
 
Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”. ”Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889. 
 
În acest număr era publicată poezia ”Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
 
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
 
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.
 
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
 
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
 
Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat.
 
Pe acelaşi carneţel, mai era scrisă o poezie, intitulată de redactorul de la ”Fântâna Blanduziei”, ”Viaţa” şi pe care a publicat-o în aceeaşi publicaţie pe 1 august 1889. ”Toamna pomii înfloresc /Şi se scutură toţi pomii de flori, /Iar inimile noastre/le prinde fiori. /Veniţi în lumină /copii drăgălaşi /şi faceţi cu mine-mpreună /sălaş. /Valurile viforă /com tutte le forme”
 
Poezii contestate de critici
 
Deşi poeziile sunt incluse de D.G. Morţun în ediţia sa din 1890 cu poeziile lui Eminescu, sunt critici importanţi precum Perpessicius sau George Călinescu care neagă posibilitatea scrierii acestora după 1883. Mai precis aceştia spun că după 1883, momentul în care s-a declanşat criza maniacală a poetului urmată de scandalul de la Capşa şi anunţul public făcut de poet că vrea să-l omoare pe rege, Eminescu nu mai era capabil să creeze şi să scrie poezii coerent. Şi asta din cauza tulburărilor psihice de care suferea, motiv pentru care a fost plimbat de la un sanatoriu la altul, atât în ţară cât şi înstrăinătate, sfârşind în 1889 în casa de sănătate a doctorului Şuţu de pe Strada Plantelor din Bucureşti. În special Perpessicius este de părere, că aceste poezii au fost scrise în 1879 şi reluate în anii de boală. 
 
”Teoria ,,marei întunecimi” lansată de G. Ibrăileanu a fost acceptată de mai mulţi eminescologi, din perioada interbelică, printre care şi Perpessicius, Torouţiu şi Călinescu. Perpessicius spunea în anul 1954: ,,Deci, toată cariera lui s-a terminat la 33 de ani. După acea perioadă, într-adevăr, nimic din ceea ce a mai încercat după aceea- fiindcă într-adevăr a mai apărut o publicistică câtva timp- dar nu s-a mai putut ridica în nici un caz la valoare lucrurilor definitiv statuate”, scria Nicolae Iosub în numărul din 8 iunie al anului 2014.
 
”Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore”
 
Cu toate acestea, mărturiile contemporanilor, prezintă un Eminescu cu multe momente de perfectă luciditate şi chiar creativ. Aceştia consemnează chiar recitarea unor versuri de către poet. Totodată o parte dintre creaţiile sale valoroase au apărut şi după 1883, anul ”marii întunecimi”. De exemplu poezia ”La Steaua” a fost compusă în 1886 la Băile Repedea de la Iaşi şi mai apoi publicată în ”Convorbiri Literare”. Apoi o adevărată capodoperă, poezie ” De ce nu-mi vii”, a fost scrisă în sanatoriul de la Mănăstirea Neamţului în 1887. Tot la Mănăstirea Neamţului, mai apar o serie de versuri scrise într-o scrisoare destinată Veronicăi Micle. 
 
”Aşternut în iarba verde/În poiană, către sară/Aştept luna cea de vară/După deal ca să răsară./Şi privesc cu drag la valea/Ce se- ntinde hăt departe…”, sunt primele versuri ale poeziei dedicate Veronicăi Micle. Mai apar ”Kamadeva”, ”Nu mă înţelegi”, ”Sara pe Deal”, ”Dalila” dar şi numeroase traduceri, inclusiv din Puşkin. Contemporanii săi, spun că deşi în sanatoriu, compunea. Fără hârtie şi alte mijloace de scris, multe poezii au fost pierdute din aceşti ani. Când reuşea, scria pănă şi pe pereţii camerei, sau când punea mâna pe o hârtie, cum s-a întâmplat cu acel carneţel, îl umplea de versuri. „Scria cu ce apuca şi unde putea. Păreţii odăii erau mâzgăliţi cu mucuri de ţigări, de chibrituri”, preciza Ilie Ighel, care îl vizitase la sanatoriu.
 
Un alt colaborator al „Fântânei Blanduziei” şi un admirator al lui Eminescu, Alexandru Hodoş, mărturisea după o vizită la poet. ”Câte bucăţi de hârtie pe care Eminescu avea obiceiul să-şi însemneze, în cea dintâi formă, neînchegată bine, idei şi impresii, câte chiar din acele pe care-şi însemna şi bucăţi săvârşite nu s-au pierdut şi de acestea, pe care le-a risipit întâmplarea”, scria redactorul într-un număr din decembrie 1889 al ”Fântânei Blanduziei„. Chiar şi Alexandru Vlahuţă, reţine o serie de versuri recitate de Eminescu, la o vizită pe care i-o făcuse la sanatoriu. Mai mult decât atât, fără să aibă pe ce scrie, poetul îi face lui Vlahuţă, un adevărat colaj, din mai multe poezii imaginate. 
 
”Rostirea lor îl încălzea, şi ochii şi glasul i se înviorau. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe, foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă”: ,,Atâta foc, atâta aur,/ Ş-atâtea lucruri sfinte/ Peste- ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte”., preciza Vlahuţă după vizita din martie 1889.
 
Boala îl ajuta să creeze
 
Chiar şi medicii moderni care au studiat cazul şi boala lui Eminescu, nu exclud creaţia la Eminescu după 1883. Aceştia susţin, inclusiv medicul neuropatolog Ovidiu Vuia, care-i dedică un adevărat studiu, arată că poetul a fost diagnosticat total greşit cu sifilis, paralizie şi o „întunecime a minţii”. Prin prisma ultimelor cercetări se arată că Eminescu a suferit de sindrom bipolar, cu alternanţe de depresie şi manie, fără însă să-i fie afectată creaţia. Din contră, era mai creativ în perioadele de depresie decât de obicei. Mai mult decât atât medicii moderni, susţin că Eminescu a fost ucis prin intoxicare cu mercur, un tratament aplicat greşit pentru sifilis, boală de care nu suferea poetul. 
 
Acesta avea nevoie doar de îngrijire şi o atmosferă plăcută. ”După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat in locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenţi, a sufeit nu doar fizic, dar şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el pe bună dreptate s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina, în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. 
 
S-a concluzionat că dacă Eminescu era tratat în străinătate pentru sindrom bipolar şi ar fi fost lăsat să fie înconjurat cu afecţiune de admiratorii săi, ar fi apucat bătrâneţea şi ar mai fi scris încă câteva capodopere.