Zborul poetic tinde spre eliberarea sufletului, singurătatea poetului, în nesfârşitele-i ipostaze, îşi creează o lume doar sieşi posibilă, printr-o tacită coincidenţă, tărâmul complet al dreptelor geometrice şi existenţiale.  Care este linia măsurii şi din ce categorie poate face parte? Ce semnificaţie îi atribuim acesteia până la determinare, până la regăsirea noastră în lumina dimprejur, sau în aprecierea dinăuntru? Sau cu ce-l asociem în aşa-zisul „joc de limbaj”, pentru a-i putea atribui alte semnificaţii, alte înţelesuri?


         Acceptând reprezentarea eronată a acestuia, o multitudine de înţelesuri ne vor deturna de la unul tabu. De la prejudecăţi conform cărora, reprezentarea formală exclude interpretarea, căutarea unor alte închipuiri unei imagini date. Căutare pe care o rezolvă poezia, într-o mai sublimă realizare, decât însăşi filozofia, tocmai prin faptul că poezia nu răspunde, în mod obişnuit, la întrebări, şi nici nu delimitează un spaţiu în care să se încadreze.  Dacă prin mânuirea semnelor, cum ar face poezia, am putea trece la „formarea ideii”, ne-am situa în cazul fericit al realizării artistice integrale. Să-mi pot imagina chipul pe care nu l-am întâlnit niciodată, iar atunci când îl voi realiza cumva, artistic, să-l descopăr ca şi cunoscut.
        Dintr-atâtea măsuri ale timpului, niciuna parcă, nu-l reprezintă proporţional alegerii, el rămâne mereu deschis în faţa noastră, fără să-l putem implanta în universul nostru, altfel închis. De parcă am putea locui, deodată, în două locuri şi timpuri.  Cât putem aproxima aprecierea, până unde, din aproape în aproape, putem acoperi realitatea? Sau rămâne doar o asociere în matricea gândirii noastre, cu modele preconcepute, învăţate într-o experienţă anterioară, ori făcând parte dintr-o regulă a gândirii, în procesul reversibil, altfel, al discernerii? Nu al înţelegerii, întrucât aceasta ar implica mai mult decât actul cunoaşterii primare, ar implica judecata în toată complexitatea ei. Trecând prin cauzalitate, cel mai adesea, confuză în determinare, sau în orice caz, perpetuu interschimbabilă efectului, în labirintul nostru existenţial.
        Balanţa adevărului ori falsului, aceleaşi realităţi, derutându-ne echilibrul imaginilor, în tendinţa de generalizare. Manierism al genurilor, într-un improvizat joc al dorinţei de a crede. Nenumărate răspunsuri, niciodată cel convenabil aşteptării, presupunând că ea există, în virtutea împlinirii.  Numai realitatea întâmplatului ne convinge de orientarea, de direcţia aşteptării, deosebirea posibilă între ceea ce ar putea fi şi ceea ce este, de fapt, între credinţa apriorică şi înţelegerea ulterioară. Criteriile, adesea simptomatice, ale gândirii noastre intuitive, ne vor diminua convingerile, existând şi marele risc al limitării cunoaşterii, ca fenomen arbitrar. Ambulatoriu, întrucât,în nici un caz, nu-l putem generaliza, la nivelul însuşirilor umane primordiale, poate doar la cele definitorii care, din păcate, nu mai înnobilează precum ar merita.
        Însăşi limita cunoaşterii, probată prin încercări şi eşecuri repetate împovărător, ar putea să ne abată „gradularea corect spirituală” care, poate că nici nu există decât în imaginaţia unora dintre noi, neîmpăcaţi cu timpul de o altă întindere. Pe care, cum l-am putea înlocui, demonstrând că suntem totuna cu el, cel puţin într-o ecuaţie existenţială cu doar două necunoscute? Prin excluderea uneia, egalizând cu zero ceea ce ne este evident la îndemână, adică „timpul neîntâmplat”, ceea ce n-a avut loc (încă), ne vom pune la o prea grea încercare de a anula restul chiar, al ecuaţiei. Şi de a ne raporta la ceva care nu există cu certitudine, întâmpinând o şi mai mare provocare, de a delimita ceea ce există într-adevăr, de sine stătător sau în diverse combinaţii, acceptate de limitele acestuia, fără vreo schemă de interpretare. Pentru a evita confuziile, cele metafizice în primul rând. Ori intenţiile, pe care să le omitem din capul locului, cu privire la imaginile imediate ce le-am asocia demonstraţiei noastre.
        Faptul că nu noi facem parte din ecuaţie, ci alţii, prin asemănare, sau, pe care ni i-am fi dorit fără să fi apărut  ca şi copii similare nouă. Printr-o acţiune simultană de proiectare a percepţiilor la nivelul apriorităţii acceptării noastre, într-un alt perimetru temporal. Pentru a crea impresia, eventual, a „gândirii fără obiect”, mai degrabă decât aceea a interpretărilor repetate, sub călăuzirea aceloraşi stimuli vizuali. Şi a exprima, într-un limbaj caracteristic minţii, nu automatic verbal, ceea ce nu se poate altfel nici măcar sugera. Chiar sub emblema de imagine a realităţii.  La ce bun să ai mereu la vedere această imagine, dacă nu vei fi în stare să i te supui mental, decât atunci când ai dificultăţi în descifrarea sensurilor de criză, în situaţii de constrângere existenţială, prin decizii nesigure privind valabilitatea antitezelor. Ori prin transformarea imaginilor comune în concepte eterice, nu pentru a evita definiţiile , cât pentru a-i dilua materialitatea ajunsă la un contur mai puţin complex, pentru recunoaşterea ca atare, a limitei de cuprindere a gândului atotmişcătoarelor legături cu lumea exterioară. O disfuncţionalitate în aprecierea distanţelor dintre experienţe posibile şi efectele lor, astfel că nu se mai poate distinge cauzei determinant.
       Îmi sustrag gândul de la dovezile , altfel neclare, ale realităţii, nu pentru a lăsa loc de întoarcere, de rezonanţă mişcărilor fizice, cuantificate sau nu, ci pentru a încerca o eliberare a limbajului de exprimare din mrejele vizualului. Numai poetic se pot folosi aceleaşi cuvinte pentru a exprima diverse imagini, pentru că aici nu este o trăire simultană de experienţe vizionare, este o trăire individuală unică, irepetabilă în esenţă şi, ce-i mai important, care nu se dizolvă în sine, pentru că lasă ceva în urmă.  Dincolo de acest limbaj şi de spaţiul universal, trăit sau încă nu, în conştienţa noastră, de elementele necesare, aflate la îndemâna oricărui artist, dar nu suficiente, trebuie să percepem deschiderea simbolistică spre neconceputurile ficţiunii.
        Numai Poezia ştie ce vede poetul dincolo de cuvintele care, nu întotdeauna ne spun acest lucru în detalii cauzale, într-o identificare parţială cu sine, amestecându-se printre simţuri.