E aproape un truism să spui că se scrie mult prea mult astăzi, la noi, dar este vorba despre o realitate care are atât laturi bune, cât și nocive, însă, în rândurile ce urmează, mă voi referi la un poet care face excepție de la prima parte a afirmației mele. Legat însă de aceasta, vreau să adaug că majoritatea celor care intră pe tărâmul seducător al literaturii, de obicei, nu-și mai rezervă răgazul de a se întoarce la ce au publicat deja, să revadă, cu oarecare detașare, în fine, să reevalueze, astfel, propria creație, iar consecința este dăunătoare scrisului contemporan.

O cauză poate fi preocuparea foarte multor autori (majoritatea) pentru numărul cât mai mare de cărți pe care să le scoată pe piață și nu pentru găsirea celei mai înalte forme la care ar putea ajunge a creației proprii. De aceea, mi se pare admirabil gestul (rarisim) al reeditării unei cărți de debut, după mine, momentul acesta fiind similar cu începutul clasicizării scrisului poetului respectiv (pentru că, acum, la poeți mă refer). Iar termenul „clasicizare” îl folosesc, aici, gândindu-mă, în primul rând, la conotațiile pozitive, în sensul că începe să se așeze cu adevărat într-o ierarhie valorică temeinică, încât gestul de a readuce în fața publicului cartea cu care a pornit în lumea literelor, cea care i-a certificat existența în fața cititorilor, îl consider  un act de onestitate, dar și de mândrie că, iată, drumul ales a fost corect.
    Ceea ce am afirmat mai sus se poate demonstra și prin retipărirea cărții lui Rodian Drăgoi, Către iarnă (publicată, mai întâi, de Editura Albatros, în 1984), într-o ediție (a II-a) revăzută și adăugită, la Editura Rafet, din Râmnicul Sărat, în 2017. Scriitorul dovedește, în felul acesta, că primul lui volum de versuri își păstrează și după atâta timp (peste trei decenii) prospețimea, un atu al cărții fiind sinceritatea poeziei cuprinse aici, coroborată cu naturalețea, cu care poetul își transferă în versuri trăirile autentice, aspect care-i asigură perenitatea.
    Mergând mai departe pe firul acesta, să-i zicem hermeneutic, filonul principal pe care îl exploatează poetul este lumea lui natală, de care, în pofida faptului că viața l-a dus în alt / alte locuri, nu s-a desprins sufletește niciodată, această conjunctură creându-i firescul disconfortant sentiment al dezrădăcinării. Din motivul arătat, în creația începuturilor literare ale lui Rodian Drăgoi, se poate remarca prezența unor influențe ale tradiționalismului, dar și ale expresionismului: Noaptea dormim în lacrimi credincioase / Doamne, cineva întoarce adevărul pe dos! // Doar mierea sării vine către case / Și îngeri de ceață ne umblă prin os. // Coroanele pomilor dau buzna în noi / Și drumurile toate nechează amintiri // Când sângele umblă schelălăind prin noroi / Și toamnele sunt stoarse de dangăte subțiri.
    Plânsul / plânsetul mamei, efigia tatălui sunt imagini care, în prim-plan sau undeva în off (cu un termen din limbajul cinematografic), există și persistă mereu, ca memento, față de care eul creator este hipersensibil (fiindcă Dorul de părinți e singura noastră merinde), ca, de pildă, în poezia Mama își împachetează plânsul într-un ziar (M-am trezit cu o flacără pe umărul stâng / pe cămașă singurătatea se-ntinde ca o pată de sânge // cu ochii deschiși dormea poemul în mine / luna e-o rană și clipa aceasta mă strânge // vântul se sparge în țăndări de geam / drumul spre tine trece mereu printr-un nor // mama își împachetează plânsul într-un ziar / în rafturi cărțile respiră liniștitor) sau în Doamne, ce mult întuneric a rămas pe cuțit! (Tata a tăiat mieii și-a obosit / doamne ce mult întuneric a rămas pe cuțit // eu implor frigul să rămână afară / cuvintele mele sunt șuvițe de sânge // nici o fereastră nu poate să mă audă / plouă sau mama se-ascunde în vreun nor și plânge?).
    Plânsetul – al mamei ori al ploii – este, de altfel, un alt laitmotiv al cărții, iar „teritoriul” pe care se manifestă și pe care-l survolează neîncetat poetul este atestat doar în suflet, fiindcă melancolia  e o țară care nu figurează pe hartă.
    Sunt, desigur, ca în orice etapă de început din creația oricărui poet, și în scrisul lui Rodian Drăgoi, înrâuriri ale unor modele ale epocii, dar și ale creației unor personalități, din alte perioade (spre exemplul, versurile poeziei Visam să scriu o carte cât o corabie – Iubito părul tău / și cea mai lungă noapte de iarnă / acoperă orașul în care eu // visam să scriu o carte cât o corabie – amintesc de Izvorul nopții, creația lui Lucian Blaga), perspective asupra lumii, în general, și ale literaturii, în special, un lirism subiectiv, cuprinzând proiecția cosmică a sentimentelor, efectele devastatoare ale timpului asupra ființei (În mine-acum se face seară / și-ncepe să ningă sălbatec în miei…), un imaginar cu note de teribilism (specific tinereții) al construcției, mai degrabă (eu știu că moartea mea a început demult…, lumea îi tremura mereu pe limbă / nici o fereastră nu voia să îl audă / cu-aceiași greieri iarba-l căuta / noaptea-i cădea pe umeri ca o hlamidă udă sau: Îmi reazim iarăși pleoapele de ziduri / prin sânge îmi umblă o fată de grâu ori: prin părul tău ud se rătăcesc corăbii), în care intră și viziuni asupra sinelui (mă întorc de la înmormântarea mea / sunt fericit …) etc.
    În încheierea rândurilor referitoare la cartea lui Rodian Drăgoi, mai adaug o observație, legată de trăsăturile scrisului său, mai exact de calitățile particulare ale stilului care se pot identifica în poezie,  și anume că, pe lângă naturalețe (pe care am menționat-o deja, mai sus) și armonie, cea pe care o apreciez în mod cu totul deosebit este demnitatea, vizibilă prin folosirea decentă a limbii, un alt aspect prin care poezia aceasta se deosebește de trendul epocii, căruia i se supun mulți autori, pentru care exprimarea – eufemistic spus – dezinhibată este singura „calitate” pe care și-o propun sau la care acced.




Rodian Drăgoi:Tata, Minodora și trandafirul


    Citind  antologia lirică a lui Rodian Drăgoi, Tata, Minodora și trandafirul – publicată de ELiteratura, în 2017 – remarc, din nou, ca și în cartea lui de debut reeditată de Editura Rafet, în 2016 (Către iarnă), aceeași poezie de calitate, izvorâtă, după cum se poate lesne observa, nu din voința de a scrie, ci din simțire. Rodian Drăgoi notează, în versurile sale nu momente cardinale ale existenței umane, nu-și propune să fie purtător de cuvânt ori de stindard al unei lumi sau măcar al unei generații, ci fixează în vers, fără dorința de a epata prin formă, prin lexic ori altcumva, clipe de viață autentică, fragmente de timp cu încărcătură sentimentală aparte pentru cel ce le-a trăit, alcătuindu-și, în felul acesta, biografia unei pete de sânge, cum cu modestia-i funciară, reieșită din poezie, se arată în fața cititorului pe care, de cele mai multe ori, pare chiar a-l ignora, în sensul că poetul nu se dovedește preocupat de a-și cuceri un loc într-o ierarhie artistică, deși, fără îndoială, îl are.  
    Poezia lui Rodian Drăgoi creează impresia că autorul ei vizează o vârstă suspendată într-un timp (propice pentru literatură, în pofida circumstanțelor politice) al unei tinereți copleșitore, tradusă într-un lirism în maniera anilor 60-70 ai secolului al XX-lea. Este o poezie între ale cărei calități principale se numără prospețimea și sinceritatea, coroborate cu irepresibila dorință de a-și exprima lăuntrul afectiv în formă poetică, trecând peste orice potențială opreliște. Sub acest imperiu, într-o poezie, de pildă, clamează: Faceți cum vreți / dar rogu-vă // lăsați-mă să termin / poemul acesta.
     De altfel, trăirea sinceră a momentului creației pare a fi criteriul (principal, dacă nu chiar unic) de selecție a fragmentelor, cel puțin în aparență aleatorii, decupate din realitatea interioară, așa cum răzbate din imaginarul poeziei eponime Tata, Minodora și trandafirul, reprezentativă pentru întregul volum, de vreme ce titlul este împrumutat cărții, unde, asemenea unor păpuși Matrioșka, imaginile tezaurizate de memoria afectivă sunt concentrice, alcătuind un univers tulburător, în care sinele se ascunde de trecea timpului: Secerându-mi lanul de somn / crescut peste cântecul / verde al ierbii / o femeie își caută umbra / ascunsă în memoria cerului // dar ochii ei se fac pești / și înoată în apele dorului până la copilul / care visează zâna închisă / în povestea de aur.
    Bucuria molcomă, inalterabilă, de a trăi, din primele volume (amintind, deseori, de poezia lui Nichita Stănescu), este împinsă treptat din prima scenă de un câmp semantic al tristeții, al nostalgiei, când ziua tocmai se sfârșește în băltoaca / din fața casei. Totuși, poezia lui Rodian Drăgoi, fie cea a începuturilor lui creatoare, fie cea a maturității, se citește cu un interes constant, fiindcă nu este rezultatul unor căutări sterile, ci constituie materializarea spontană a reacțiilor induse de un cotidian care, fără a fi spectaculos, atinge, totuși, hipersensibilitatea artistului, ce se traduce în flash-uri lirice, dezvăluind o mișcare subtilă de refacere în lăuntru a lumii primordiale a ființei, desfășurată în spațiu matricial întruchipat de casa în care atâta timp am trăit și care, deși de mult nu mai este, nu-și încetează acțiunea protectoare, câtă vrem în nopțile geroase de iarnă imaginea ei / mă caută cu căldură / prin lume.
Teritoriul sufletesc al poetului este însemnat, pe de altă parte, cu nume ale unor ființe a căror trecere i-a punctat existența, lăsându-i incurabile urme, adâncite, uneori, bacovian, prin imagini pluviale, ca într-o Duminică în Berceni, când cel ce contemplă lumea și propriu-i destin meditează: plouă și sunt singur precum un pantof / abandonat în mocirlă, în timp ce, alteori, amărăciunea pe care o percepe din exterior o redă sinestezic și oximoronic, fiindcă, de pildă, umerii iubitei sunt parcă mai senini, în timp ce din ape se ridică vâlvătăi de răcoare.
În paradigma aceasta a tristeții care se insinuează tot mai pregnant în poezie, se înscrie și imaginea emblematică a toamnei: Numai ciuturi de iarbă au rămas pe câmpie / se-aude cum toamna respiră prin gutui // şi-n amintire a-nceput să plouă / sângele umblă prin soare hai-hui // spre nicăieri cocorii se destramă /  iar vinul este-o rană în pahare // de mii de ani mă sfătuiesc cu-o barcă / şi apa este caldă de sudoare // m-am întors cu un cântec pe umărul stâng / dar nici umbra ta nu mă mai ţine minte // păsările se furişează în frunze şi plâng / şi peste mine cade zăpada din cuvinte.
Deloc revanșard, chiar și când iubita își încalcă promisiunea de neuitare, cel ce se destăinuie în versuri își păstrează nobila putere de a recepta semnele, fie și pasagere, ale esteticului: trece o femeie frumoasă pe stradă / părul ei lung răvăşeşte oraşul / privirea îi este fierbinte zăpadă / nesomnul veghează cum veghează ostaşul.
Totuși, în calendarul sufletului poetului, peste toți și peste toate, stăpânesc efigiile părinților: mama, care își duce cântecul pe umăr și plânge și tata, care e drum prin nesfârșita câmpie și-i lasă fiului moștenire o zi gânditoare.
Mult mai metaforică, la început, poezia lui Rodian Drăgoi evoluează, de-a lungul volumelor antologate, spre un concret care se pregătește să se arate iminent, asigurat de viața mea ca o cățea credincioasă, când tot mai multe certitudini (triste, de asemenea) – acum știu – se instaurează în perimetrul preocupărilor poetului, la fel cum pe un deal un păstor / cântă cu jale / din fluier și, dacă alături oile ascultându-l / au uitat să mai pască, întoarcerea la imediat e capabilă să rănească, fiindcă între ei / iarba crește vertiginos / despărțindu-i…
Așadar, străbătând treptele devenirii, pornind la drum copil în iarnă și ajungând până unde urletul lupilor clatină stelele, trasând, pas cu pas, biografia unei pete de sânge, în timp ce singurătatea stă în fotoliu şi citeşte ziarele, iar realitate năpădită de ierburi se pregătește să simtă cum dinspre pădure vin femei de răcoare, eul creator își evaluează privind retrospectiv parcursul și-l proclamă: viața mea ca o cățea credincioasă, înnobilată printr-o poezie, despre care, așa cum am afirmat și altădată, continui să cred că se înscrie în prima linie valorică a lirismului românesc actual, distingându-se prin naturalețe, decență, sinceritate…