Mircea Teculescu este un poet pus serios pe treabă, pe care nu-l poți concepe, chiar de la prima vedere, altfel decât preocupat să-și finalizeze orice demers poetic sau existențial. Iar cele poetice devin adevărate provocări, dacă nu cumva asta urmărește, cu bună știință, autorul. Faptul de a fi încercat, în volumul anterior ,,Porți în depărtare’’, o simbioză a neantului românesc urban cu o anume ordine universală, pare să-i fi deschis câteva dintre porți spre orizonturile adevăratei poezii. Poate nu toate cele șapte, neîntâmplătoare și deloc imaginare, dar trecerea secvențială prin aceste porți a lumii poetului, ca o motivație experimentalistică, o proiectează într-un alt spațiu, cel puțin formal.

Universurile mici, înconjurătoare, surprinse de Mircea Teculescu în starea lor vegetativă, încep să se dezlege dintre ele și să crească individual. Creația tinde spre unitate, evident aceasta-i este menirea, poezia capătă forme geometrice simetrice, nu neapărat sublimul rotund, poate nici cumintele pătrat pe oricare dintre laturi, dar în mod sigur colțuroase înăuntrul lor. Pentru că se formează din imagini dure, multe dintre ele parcă dinadins neșlefuite pentru a abate centrul de greutate al componentelor asupra unității, ca o miză a percepției.
          Am încercat în acest sens o răsturnare a poeziei, din mai mult decât simpla curiozitate a experimentului: astăzi ești bolnavă/ și este sâmbătă/ și vomiți:/ astăzi suntem altfel de îndrăgostiți// astăzi citesc cu fervoare revista ,,URMUZ’’/ în timp ce-ți pregătesc ceaiul de sunătoare/ în vreme ce suferința ta mult doare:/ astăzi suntem altfel de iubiți// astăzi nu mai murim,/ doar compunem ziua lui mâine/ cu foarte puțină pâine:/ astăzi suntem altfel de fericiți./ poezia altfel de fericiți, așadar. Citind versurile de la sfârșit spre început, invers cumva, poezia  nu este cu nimic mai puțin interesantă, ca rezultantă semantică și estetică, decât varianta inițială. Și nici titlul nu rămâne mai prejos, ca în aceeași formă propusă de  autor, printr-o inedită încălcare a tradițiilor. Ba chiar, în noul context, își recapătă credibilitatea construcției poeziei prin succesivitate. Pentru că eu, probabil și alții, nu o văd posibilă precum a construcției unei case căreia îi pui la urmă acoperișul.
          Poezia trebuie frământată, înainte de toate și mai tot timpul, învârtită în jurul unei idei coordonatoare, crezul poetului de pildă. Găselnița lui Mircea Teculescu nu-și revendică efectul, cel puțin nu în cazul meu, care, ca cititor, am abordat lectura plecând tot de la titlu. Este vorba de un risc, presupun, asumat și controlat de către autor, de a nu i se mai atribui titlului conotația curentă ci de a fi catalogat ca atarele formei, adică subpoeziei. Deși el nu este, sau nu pare, oricum, genul meditativ, nici liric în consecință, textele lui Mircea Teculescu au ceva compensatoriu, pentru orice eventualitate de interpretare. Au, cum am mai spus, unitate, una de tablou ce poate fi mutat de colo-colo, interferând cu diverse, nu puține, fonduri posibile. Un tablou fără umbre, din contururi clare dar nu stridente, fără diluări, poate doar, din când în când, cu ceva roți dințate ori alte mecanisme asemănătoare care pun fericit în mișcare recurențele spirituale.
          Autorul, care stăpânește  această tehnică deja  coroborată celei a versificației, cred că încearcă astfel doar o repliere în nișele tot mai înguste ale poeziei. El caută, evident, originalitatea și reușește în mare măsură să fie un poet al nișelor. Salut frățește această provocare, este nevoie de noi cavaleri pe câmpul de luptă al poeziei, mai plin ca oricând, parcă, de mori de vânt.