După Marea Unire, în componenţa corpului electoral al României au intrat şi cetăţenii majori din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, români sau minoritari cu cetățenie română care, pe lângă faptul că au mărit consistent numărul alegătorilor, aduceau cu ei şi mentalităţi proprii, specifice spaţiului geografic, cultural şi spiritual din care proveneau.

În Vechiul Regat, Dobrogea şi Basarabia, în primele trei alegeri pentru Parlamentul României (1919-1922), s-a aplicat sistemul reprezentării proporţionale, împrumutat din legea electorală belgiană, amendată cu unele principii din legea elveţiană[1]. Conform decretului-lege electoral, din 14 noiembrie 1918, toate judeţele ţării erau reprezentate în funcţie de proporţia populaţiei lor şi anume: se alegea un deputat la 30000 de locuitori şi la fracţiunea suplimentară superioară numărului de 20000 de locuitori.[2]

În cazul Transilvaniei, componenţa corpului electoral pentru Camera Deputaţilor şi Senat a fost stabilită printr-o lege electorală specială, elaborată de Consiliul Dirigent şi votată de Marele Sfat Naţional, în august 1919[3]. Liderii Partidului Naţional, îndeosebi Iuliu Maniu, deşi nu agreau extinderea legislaţiei electorale a Vechiului Regat, elaborată de liberali, au folosit, totuşi, modelul decretului –lege electoral, promulgat de regele Ferdinand, la 16 noiembrie 1918[4]. Potrivit legii transilvănene, pentru Camera Deputaţilor, corpul electoral din această provincie era alcătuit din toţi cetăţenii români majori, de la 21 de ani în sus, iar pentru Senat din cetăţeni români, de la vârsta de 40 de ani împliniţi. Nu beneficiau de drept de vot femeile şi cei loviţi de o incapacitate, nedemnitate sau incompatibilitate (cei puşi sub interdicţie, cei în stare de faliment declarat, cei condamnaţi pentru crimă sau pentru anumite delicte grave, prevăzute în codul penal, persoane care deţineau case de prostituţie sau jocuri de noroc, dezertorii, militarii în activitate). Astfel formulată, Legea electorală pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, reprezenta un pas înainte pe calea democratizării şi modernizării vieţii politice, în comparaţie cu situaţia anterioară, dar şi unul înapoi faţă de prevederile Rezoluţiei de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, care proclama votul obştesc, direct şi egal pentru ambele sexe. Se pare că această mult discutată omisiune s-a datorat necesităţii realizării unei concepţii unitare la scara României Mari, întrucât nici decretul –lege electoral din Vechiul Regat nu prevedea acest drept. În interesul unificării instituţionale, Maniu cedase demersurilor lui Alexandru Vaida-Voevod şi ale lui I. I. C. Brătianu. Neînscrierea acestui drept în legea transilvăneană s-a datorat, după părerea unor autori, şi analfabetismului existent în rândul femeilor de naţionalitate română, care le-ar fi pus în imposibilitate să-şi exercite votul, în comparaţie cu cele maghiare şi germane, care ar fi mărit ponderea electorală a acestor minorităţi[5].

Legea electorală pentru Transilvania şi Bucovina a avut drept principiu sistemul electoral de majorităţi absolute, prevăzându-se, că, în cazul prezentării unui singur candidat pentru un loc de deputat, preşedintele biroului electoral îl declara ales. Astfel, în Transilvania, s-a votat, în 1919, în 24 de circumscripţii din 79, iar în 1922, în 87 din 121[6].

În anul 1920, au fost modificate dispoziţiile decretului-lege din 1919, în sensul că un deputat revenea unui număr de 50000 de locuitori şi unei fracţiuni superioare numărului de 30000 de locuitori, fără însă ca un judeţ să aibă mai puţin de 4 deputaţi. În felul acesta, numărul deputaţilor din Parlamentul României s-a redus de la 568, în anul 1919, la 369, în anul 1920, situaţie care s-a menţinut până la promulgarea legii electorale unificatoare din anul 1926. Pe provinciile istorice, cei 369 deputaţi se repartizau astfel[7]:

Tabel nr. 1

 

Provincia

1919

1920

Circum-

scripţii

Număr

deputaţi

Circum-

scripţii

Număr

deputaţi

Vechiul Regat

şi Dobrogea

Basarabia

Bucovina

Transilvania şi Banat

 

34

  9

12

 

24

 

247

 90

 26

 

205

 

34

  9

12

 

22

 

180

   51

   17

 

 121

Total

79

568

77

369

            Din analiza acestui tablou rezultă că, în Parlamentul României, ponderea electorală a provinciilor istorice se diminuase, în anul 1920 faţă de anul 1919 pentru fiecare, mai mult pentru Basarabia (cu 43,33%) şi Transilvania (40,98%) şi mai puţin pentru Vechiul Regat (cu 27,13%) şi Bucovina (34,62%).

Alegerile parlamentare, din mai 1926, s-au efectuat pe baza legii electorale, votată de Parlament, la 24 martie 1926, amendată şi publicată la 26 şi respectiv 27 martie 1926.[8] Pentru a se obţine majorităţi parlamentare solide, evitându-se, astfel, coaliţiile hibride din punct de vedere ideologic şi doctrinar, s-a introdus principiul grupării majoritare şi al recompensării ei, respectiv a aceleia care întrunea cel puţin 40% din totalul voturilor pe ţară. Aceasta era declarată grupare majoritară, iar celelalte, grupări minoritare (art. 90). Se calculau apoi procentele pe circumscripţii, iar acolo unde se obţinea majoritatea absolută (peste 50%) se atribuiau mandatele conform procentului obţinut. Apoi se totalizau mandatele obţinute în circumscripţii de către partidele înscrise în cursa electorală, suma obţinută scăzându-se din totalul mandatelor atribuite pe ţară (art. 92). Restul obţinut din scădere, precum şi voturile din circumscripţiile în care nici o grupare nu obţinuse majoritatea absolută, se atribuiau, în proporţie de 50%, procent care constituia “prima electorală”, grupării  declarată majoritară. Celelalte 50 de procente erau împărţite proporţional, între toate grupările participante la alegeri, inclusiv cea declarată majoritară (art. 93). Astfel, gruparea care realiza 40% din totalul voturilor pe ţară putea obţine 70% din mandate. În cazul acestui procedeu, viciul procedural era evident, întrucât mai puţin de 50% din alegători desemnau mai mult de 70% din deputaţi.

Acest sistem a fost folosit pentru prima dată în Italia, unde a fost introdus în anul 1923. Potrivit legii italiene, partidului, care obţinea 25% din voturile exprimate în toată ţară, i se atribuiau 2/3 din locurile din Cameră, restul de 1/3 împărţindu-se între celelalte partide participante la alegeri. Prin folosirea acestui procedeu, s-a ajuns ca mişcarea fascistă să obţină, la alegerile din 1924, 2/3 din locurile din Cameră.[9] 

Legea electorală din 1926, care a rămas în vigoare până în 1938, nu acorda drept de vot militarilor în activitate, îndepărtând, astfel, o parte însemnată din populaţia adultă de la viaţa publică a ţării. În ceea ce priveşte Senatul, alegerea lui o făceau bărbaţii care aveau 40 de ani împliniţi. Aceştia desemnau numai o parte din senatori, întrucât legea prevedea şi un număr de senatori de drept, dintre care unii pe viaţă.[10] Numărul circumscripţiilor electorale şi numărul deputaţilor de ales au fost, din nou, modificate, stabilindu-se următoarea repartiţie, care a rămas valabilă pentru întreaga perioadă investigată[11]:

Tabel nr. 2

Provincia

Nr. deputaţi

Nr. circumscripţii

Vechiul Regat

179

30

Transilvania

122

23

Dobrogea

 17

 4

Basarabia

 51

 9

Bucovina

18

 5

Total

             387

71

Pentru a aprecia importanţa diverselor regiuni, din punct de vedere politico-electoral, vom analiza mai întâi aportul procentual de alegători votanţi al diverselor provincii, în raport cu numărul total pe ţară. Făcând media anilor 1919-1922 şi 1926-1932, obţinem următoarea repartiţie(%) [12]:

Tabel nr. 3

Provincia

1919-1922

1926-1932

Vechiul Regat

51,00

43,00

Transilvania

21,30

34,30

Basarabia

18,05

13,86

Bucovina

   5,11

   4,80

Dobrogea

   4,54

  4,04

Total

100,00

100,00

Comparând cifrele înscrise, rezultă că Transilvania venea cu un aport de alegători de 34,3% din totalul înregistrat pe ţară, pentru care primea 31,52% din totalul mandatelor parlamentare.

Efectul imediat al legii electorale din 1926 a fost reducerea numărului de partide înscrise în cursa electorală. Faţă de 12 partide, care îşi disputau întâietatea la alegerile din 1922, în anul 1926 mai rămăseseră doar 7. Acestea rezistaseră datorită structurii şi viabilităţii lor, în condiţiile în care noua lege favoriza, în general, partidele mari, prin ridicarea pragului electoral la 2%.

După alegerile din anii 1926, 1927 şi 1928 se înregistrează o pronunţată tendinţă de scădere a “popularităţii guvernamentale”, care a determinat o creştere neobişnuită a numărului formaţiunilor politice, de la 7, în 1928, la 14 şi alte 53 de grupări şi liste independente, în 1937. Majorarea nu s-a datorat, în primul rând, apariţiei de noi grupări politice, ci fracturării partidelor mari din cauza simpatiei politice a masei alegătorilor. Până atunci, în mare parte, nediferenţiată din punct de vedere politic, de data aceasta, o mare parte a populaţiei se manifesta pentru partidele şi dizidenţele noi apărute, nemaivotând cu guvernul. Multiplicarea numărului de partide, care a avut loc şi pe fondul creşterii nivelului de cultură politică al maselor de alegători, a condus, în alegerile din 1937, la falimentul “zestrei gu­ver­namentale”, nici un partid înscris în cursa electorală ne mai obţinând minimul de 40% din sufragii. La scrutinul amintit, corpul electoral a anulat una dintre principalele îngrădiri circumscrisă votului universal, prima majoritară. Totodată, rezultatele au constituit expresia opoziţiei electoratului român faţă de puterea executivă, lovind în prerogativa monarhiei de a numi guvernul fără să ţină seama de voinţa corpului electoral, ignorând, în felul acesta, Camera şi Senatul, ca instituţii principale ale regimului parlamentar.

Pentru clarificarea lucrurilor, trebuie subliniat faptul că în democraţiile parlamentare, itinerariul parcurs de către un partid politic spre guvernare implică pronunţarea în favoarea sa a majorităţii corpului electoral, în cadrul unor alegeri bazate pe universalitatea votului, desemnarea noului guvern de către Parlament, pe baza rezultatelor alegerilor (în care partidul sau coaliţia câştigătoare deţine majoritatea mandatelor), sancţionarea de către şeful statului a voinţei naţionale. În România interbelică, însă, erau parcurse, ca număr, aceleaşi etape, dar în sens invers: şeful statului desemna, în virtutea art. 88 din Constituţia din 1923, premierul; acesta îşi forma guvernul care stabilea majoritatea parlamentară. Guvernul astfel instalat organiza alegerile prin care se consacra parlamentul.

Mecanismul propriu funcţionării sistemului parlamentar din România a condus la transformarea Monarhiei în factorul determinant al promovării diverselor grupări politice la putere, la limitarea rolului Parlamentului, la concentrarea eforturilor partidelor politice pentru obţinerea unor poziţii cât mai influente la Palat. În această situaţie, orientarea corpului electoral nu a avut, de regulă, o însemnătate hotărâtoare în propulsarea grupărilor politice spre guvernare[13].

În acest context, este de înţeles de ce principalele minorităţi etnice, îndeosebi germanii, au ales calea alianţelor electorale sau au mers, de fiecare dată, pe listele partidului aflat la guvernare. Motivaţia acestei atitudini politice era aceea a garantării drepturilor câştigate cât şi speranţa dobândirii altora noi. Pe de altă parte, guvernul putea miza pe un număr constant de voturi, uşor de anticipat, întrucât minoritarii votau în bloc cu partidul românesc care le reprezenta interesele. O asemenea tactică a dus la transformarea electoratului german şi maghiar într-o adevărată “zestre guvernamentală”. Astfel, grupurile minoritare au devenit simple elemente politice, puse în balanţa guvernelor, ori de câte ori era nevoie să se obţină succesul electoral[14].

Ca urmare a politicii de “rezistenţă pasivă” faţă de viaţa politică românească, etnicii maghiari din judeţul Mureş nu au participat la primele alegeri bazate pe votul universal, respectiv la cele din anii 1919 şi 1920.

La alegerile parlamentare din martie 1922, organizaţiile politice din judeţul Mureş au prezentat liste proprii de candidaţi. Maghiarii au votat fie pentru candidaţii independenţi, fie pentru cei aflaţi pe lista Partidului Naţional Maghiar.[15]

Pentru desemnarea celor cinci deputaţi, judeţul Mureş a fost împărţit în cinci circumscripţii electorale: Târgu-Mureş, Reghin, Miercurea-Nirajului, Bandul de Câmpie şi Erneiul Mare[16]. În prima circumscripţie, a candidat şi Tothfálusi Jozséf, ca independent maghiar, care a întrunit doar 234 de voturi dintr-un total de 1304. Într-o situaţie aproape identică s-a aflat şi Szimonis László, care a candidat pentru circumscripţia Reghin. Dintr-un total de 7267 voturi, acesta a obţinut doar 645. În schimb, Bernády Győrgy, candidând ca independent pentru circumscripţia Miercurea Nirajului, a  cules mai mult de jumătate din numărul voturilor valabil exprimate, mai precis 2776 din 5019, obţinând, astfel, singurul mandat de deputat pentru populaţia maghiară a acestui judeţ.[17]

Pentru desemnarea celor doi senatori, judeţul a fost împărţit în două circumscripţii,Târgu-Mureş şi Reghin. Pentru prima circumscripţie a participat, ca independent, şi Teleky Artur, care a realizat un scor electoral destul de ridicat, obţinând 1214 voturi, dintr-un total de 3148, adică 30,56 %.[18] În felul acesta, s-a aflat doar la 401 sufragii distanţă faţă de câştigătorul mandatului de senator din această circumscripţie, respectiv liberalul Ştefan Rusu.

Întrucât, nici documentele de arhivă şi nici presa acestei perioade, atât cea românească, cât şi cea maghiară, nu oferă informaţii suficiente pentru conturarea unei imagini complete a participării celor două etnii de bază ale  judeţului la amintitele alegeri generale, vom recurge tot la analiza statistică, singură în măsură să evidenţieze raportul dintre populaţia maghiară, care întrunea condiţiile participării la vot, şi liderii politici pe care urma să îi aleagă.

Înainte de a folosi o asemenea metodă, trebuie amintit faptul că, drept urmare a amintitei politici de “rezistenţă pasivă”, mişcarea politică maghiară se afla într-o stare de evidentă incertitudine, nereuşind să-şi cristalizeze partide serioase şi viabile pentru confruntări de acest gen. Pe de altă parte, aşa cum s-a demonstrat de-a lungul timpului, candidaţii independenţi, cu foarte puţine excepţii, au pierdut întrecerea electorală, în lipsa unui partid care să-i promoveze şi să-i susţină.

Matematic vorbind, din populaţia totală a judeţului Mureş, care, în urma recensământului din l919, număra 216816 locuitori, pentru alegerile de deputaţi şi-au exprimat votul doar 18125, adică 7,34 %. Aplicând acest procent la populaţia maghiară a judeţului (124071), rezultă că numărul votanţilor trebuia să fie în jur de 9000. Luând în considerare doar circumscripţiile electorale în care maghiarii au avut reprezentanţi, respectiv Târgu-Mureş, Reghin şi Miercurea Niraj, în urma acestui calcul rezultă atât dezorientarea, cât şi apatia populaţiei maghiare faţă de alegeri şi de candidaţi.

În circumscripţia electorală Târgu-Mureş, care grupa satele şi comunele din plăşile Mureşul de Jos şi Mureşul de Sus, populaţia maghiară înregistra un număr de 29206 locuitori. Aplicând coeficientul de participare stabilit, rezultă că ar fi trebuit să voteze aproximativ 2100 maghiari. Realitatea a fost că preotul Tothfálusi Jozséf, a primit doar 234 de voturi, adică 10,9%. Întrebarea firească este: unde s-au dus restul voturilor? Considerând că alegătorii maghiari nu i-au preferat, în mod deosebit, pe reprezentanţii românilor, Simion Mândrescu şi Iustin Nestor, deducem că partea cea mai mare  dintre aceştia au absentat. De altfel,numărul celor înscrişi, români şi minoritari, a fost de 2393, iar al celor care şi-au exprimat votul de 1304. Doar aşa se explică faptul că, într-o zonă geografică în care populaţia românească reprezenta doar 35,52 % din patrimoniul demografic al circumscripţiei, mandatul de senator a fost obţinut, totuşi, de un candidat român.

În circumscripţia Reghin, care cuprindea comunele din plăşile Reghinul de Jos şi Reghinul de Sus, din totalul populaţiei de 75451, românii reprezentau 65,68%, iar cei 20456 maghiari,doar 27,11%. Reprezentantul maghiar din această circumscripţie a obţinut 645 de voturi, în loc de aproximativ 1500, cât ar fi trebuit să primească, conform manierei de calcul amintite. Faţă de totalul celor care votaseră în această circumscripţie, candidatul maghiar obţinuse doar 8,87 %, destul de departe de procentul demografic al etniei sale.

Aşadar, drept consecinţă a lipsei de organizare politică a minorităţii maghiare la alegerile generale din anul 1922, din cei 7 parlamentari ai judeţului Mureş (5 deputaţi şi 2 senatori), maghiarii au avut doar un singur reprezentant, pe deputatul Bernády Győrgy. Această situaţie de 5 la 1 în favoarea românilor era extrem de îngrijorătoare pentru liderii politici maghiari, întrucât se înregistra într-un judeţ în care raportul demografic între cele două etnii era, conform recensământului din 1919, favorabil maghiarilor.

La alegerile parlamentare din anul 1926, minoritatea maghiară din judeţul Mureş s-a prezentat mult mai bine organizată. Înainte cu o săptămână de constituirea oficială, la Cluj a Partidului Maghiar, la 21 decembrie 1922, maghiarimea  din Târgu-Mureş fondase deja secţiunea judeţeană a acestui partid, în fruntea căreia  fusese ales Bernády Győrgy, ca preşedinte.[19]

După cum era de aşteptat, organizaţia judeţeană Mureş a Partidului Maghiar a urmat, de-a lungul întregii perioade investigate, linia politică impusă de conducerea superioară, lucru ce se remarcă chiar din lucrările primului congres extraordinar al partidului, care a avut loc la 22 mai 1923.

Moţiunea citită, atunci, de către preşedintele Partidului Maghiar, Ugron István, cerea retrocedarea localurilor de şcoli preluate de către statul român şi scutirea de la expropriere a terenurilor aparţinând diferitelor epitropii şcolare.

Jakabffy Elemér, cel dintâi care a luat cuvântul la congres, motiva folosirea limbii maghiare, în administraţia din centrele cu preponderenţă maghiară şi prin faptul că în 1913, în timpul războaielor balcanice, Titu Maiorescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, a solicitat ca, în Constituţia Albaniei, să fie introdus şi dreptul românilor, din ţara amintită, de a se administra în limba lor şi de a o folosi în şcoli şi biserici. În acelaşi timp,vorbitorul a combătut iredentismul, făcând declaraţii de loialitate faţă de statul român. Kovács László, care a vorbit în numele Bisericii reformate, arăta cum învăţătorii din şcolile confesionale reformate au refuzat ajutorul statului român, preferând să mănânce şi pe mai departe “neagra pâine confesională”. Kovács Elek, care, ca şi antevorbitorul său, făcea parte din organizaţia judeţeană Mureş a Partidului Maghiar, afirma că, întrucât toate clădirile publice, cum erau, de pildă, Primăria şi Palatul Culturii din Târgu-Mureş, au fost ridicate numai cu bani împrumutați de la băncile  maghiarilor, ele trebuiau să formeze, exclusiv, proprietatea acestora, ignorându-i cu desăvârşire pe contribuabilii români mult mai numeroşi.[20]

Pentru a se evita insuccesul politic, înregistrat la alegerile generale din anul 1922, la cele parlamentare din 1926, reprezentanţii Partidului Maghiar din judeţul Mureş au participat pe lista Partidului Poporului, aşa cum se convenise prin Pactul de la Ciucea. Aceste alegeri au scos în evidenţă, chiar înainte de fracturarea Partidului Maghiar în mai multe dizidenţe sau formaţiuni politice, lipsa  de unitate a populaţiei maghiare, o parte din aceasta exprimându-şi votul pentru reprezentanţii Blocului Muncitoresc-Ţărănesc. Această organizaţie politică, înfiinţată în noiembrie l925, se afla sub influenţa Partidului Comunist, scos în ilegalitate în l924, reprezentând interesele lucrătorilor industriali din judeţ. Din componenţa listei sale electorale, rezultă că ideile comuniste penetraseră mai puternic în conştiinţa maghiarilor şi evreilor, decât în cea românilor, care, de fapt, se regăseau în număr foarte mic printre angajaţii întreprinderilor cu capital maghiar sau maghiaro-român.[21]

În urma numărului voturilor valabil exprimate, lista de deputaţi a Partidului Poporului, pe care se aflau Aurel Boeriu, Bernády Győrgy, Nicolae Suciu,  Szoboszlai Ladislau, Dumitru Virgil şi Aurel Vancu, a fost declarată câştigătoare, obţinând 60,27% din totalul sufragiilor.[22] Lista muncitorească, pe care ziarele maghiare din Târgu-Mureş o aminteau sub numele de Blocul Muncitoresc Maghiar,[23] întrunise 8,56% din voturi.

La alegerile pentru Senat, s-a înregistrat o situaţie identică, lista Partidului Poporului, pe care se aflau înscrişi Ioan Harşia şi Teleki Artur, obţinând 15334  voturi, adică 70,25% din totalul celor valabil exprimate[24].

În felul acesta, cartelul electoral cu averescanii a produs efecte pozitive pentru ambele partide. Procentul obţinut de lista comună reflecta o participare masivă a populaţiei maghiare, lucru demonstrat şi prin faptul că, la alegerile din anul următor, lipsa suportului maghiar a plasat Partidul Poporului pe ultimul loc, în acest judeţ, cu 3,22 % din voturi. Dintr-un total de 9 mandate parlamentare (6 deputaţi şi 3 senatori, unul din partea consiliului judeţean şi al celor comunale, conf. art. 4, lit. b din Legea electorală), maghiarii obţinuseră trei, cu două mai multe decât în legislatura precedentă.

Alegerile generale din anul 1926, cu toate că le-au adus maghiarilor cel mai mare număr de fotolii în Parlamentul României, au declanşat, totuşi, serioase discuţii la vârful partidului privind modalitatea de atragere a tuturor maghiarilor în jurul acestei formaţiuni politice. În faţa ofensivei Blocului Muncitoresc Ţărănesc, care, în judeţele cu populaţie maghiară considerabilă, colecta un oarecare procent din voturile acesteia, tot mai numeroşi erau opozanţii care criticau conducerea Partidului Maghiar pentru faptul că, în componenţa acestuia, nu se aflau decât aristocraţi, lipsind conducătorii muncitorimii şi ai ţărănimii. Controversele au devenit şi mai agresive cu ocazia Congresului Partidului Maghiar de la Gheorgheni, din octombrie 1926, când, memoriul înaintat conducerii partidului de către grupul reformist în frunte cu Bernády György, preşedintele organizaţiei judeţene Mureş, a fost respins.[25] Dezacordurile, în ceea ce priveşte linia politică de urmat, s-au radicalizat şi mai mult după scurta guvernare a mareşalului Averescu. În situaţia revenirii liberalilor la putere, grupul reformist a încercat un cartel electoral cu aceştia, fără nici un rezultat concret, însă, iar apropierea  de naţional-ţărănişti, atâta timp cât liberalii controlau situaţia, nu era recomandabilă. În această conjunctură, marcată de insuccese şi incertitudini, liderii Partidului Maghiar au adoptat o nouă tactică politică şi anume aceea a încheierii unui bloc minoritar cu Partidul German, condus de Hans Otto Roth. Ratificat la 16 iunie 1927, noul cartel electoral a determinat  adâncirea mai vechilor contradicţii din rândul Partidului Maghiar, care au dus, în final, la spargerea şubredei unităţi a acestei formaţiuni politice. O parte a disidenţilor, foşti membri ai Partidului Popular Maghiar, au reînfiinţat acest partid.

Cu ocazia alegerilor din iulie 1927, această formaţiune politică, condusă de Kecskeméthy István, a dat publicităţii o proclamaţie prin care condamna conducerea Partidului Maghiar pentru lipsa de iniţiativă în ceea ce priveşte aproprierea dintre maghiari şi români. Un alt grup, aflat în conflict direct cu conducerea Partidului Maghiar, era format din aşa-numiţii “renegaţi”, adică din cei care şi după înfiinţarea Blocului minoritar au continuat să colaboreze cu liberalii. Printre aceştia se găseau Bernády György, Ugron András, Toldalagy László ş.a., care şi-au prezentat demisiile din funcţiile de conducere, rămânând, totuşi,  membri ai partidului. În judeţul Mureş, din Partidul Maghiar s-a desprins, oficial, un Bloc democrat, condus de Bernády György, ruptură motivată de faptul că această formaţiune politică nu reprezenta majoritatea populaţiei maghiare, iar conducerea sa era formată din reprezentanţi ai evreilor.[26]

Prin urmare, la alegerile parlamentare din iulie 1927, maghiarii din judeţul Mureş au prezentat candidaţi pentru Cameră pe trei liste de partid, respectiv pe cea a Partidului Maghiar cartelat cu Partidul German, pe cea a liberalilor şi pe cea a Blocului Muncitoresc-Ţărănesc.[27] Pe lista Partidului Naţional Liberal, alături de reprezentanţii românilor se aflau susţinătorii lui Bernády György (Orbán Bálasz şi Erdely Elemér). Anterior întocmirii listei, Tancred Constantinescu, preşedintele organizaţiei judeţene a P.N.L., i-a propus şi lui Bernády să participe pe lista liberalilor, dar acesta a refuzat, deoarece pe aceasta figura şi Emil Dandea, împotriva căruia erau foarte mulţi liberali locali.[28]

Lista Partidului Naţional Liberal a întrunit un procent de 40,97% din totalul voturilor valabil exprimate, fiind declarată câştigătoare. Blocul minoritar a obţinut doar 18,52%, fapt ce l-a determinat pe editorialistul  publicaţiei maghiare “A Ma” din Târgu-Mureş, să afirme că “o parte din maghiarii din judeţ s-au dovedit trădători, votând cu partidele româneşti, producând tensiune la nivelul conducerii judeţene  a partidului”.[29] Blocul Muncitoresc Ţărănesc obţinuse 2249 voturi, adică 5,28 % din totalul sufragiilor populare.

Ca urmare a rezultatelor directe ale scrutinului electoral, printre cei şase deputaţi ai judeţului Mureş, se numărau şi doi reprezentanţi ai populaţiei maghiare (Orbán Balász şi Szoboszlay László).[30]

La alegerile pentru Senat, reprezentanţii maghiarilor din judeţul Mureş au participat atât pe lista Partidului Naţional Liberal (Bürger Albert) cât şi pe cea a Blocului minoritar (Sebestyén Miklós şi Ferencz Mihály Zsigmond). Întrucât, prima listă a întrunit 11033 voturi, cu 6478 mai multe decât a doua, mandatele de senatori au fost obţinute de Ştefan Rusu şi Bürger Albert.[31]

Ca urmare a insuccesului înregistrat de formula “Blocului minoritar”, pentru alegerile parlamentare din l928, maghiarii din judeţul Mureş, ca de altfel din întreaga Transilvanie, s-au înscris cu liste proprii, atât pentru Cameră cât şi pentru Senat.

Lista organizaţiei judeţene a Partidului Maghiar a fost votată de 26,28% din populaţia judeţului,[32] iar cea a Blocului Muncitoresc-Ţărănesc a obţinut un scor electoral de  9,68 procente, neintrând în calculele pentru stabilirea deputaţilor.[33] În situaţii şi mai jenante s-au aflat P.N.L., cu 0,88% din sufragii, şi averescenii, cu 3,03%.[34]

Celor cinci deputaţi ţărănişti li s-a alăturat şi maghiarul György Jozséf. În schimb, lista supleanţilor îi cuprindea pe ceilalţi cinci reprezentanţi de pe lista Partidului Maghiar şi doar un singur român.

Pentru alegerile de senatori, au fost depuse trei liste, respectiv ale liberalilor, ţărăniştilor şi a maghiarilor.

Lista Partidului Maghiar, care îi avea înscrişi pe Szént Király Béla şi pe Viski Gyula, a obţinut doar 6661 voturi (30,31% din total ), jumătate din cât strânseseră  reprezentanţii ţărănişti, respectiv 64,36%[35] În această situaţie, maghiarii mureşeni nu au avut nici un  reprezentant în Senatul României.

Pentru alegerile de deputaţi din anul 1931, atât mişcarea politică minoritară din judeţul Mureş şi-a întărit rândurile odată cu apariţia pe scena politică naţională a Partidului Evreiesc. La Târgu-Mureş, organizaţia judeţeană a acestei formaţiuni a luat fiinţă la 14 mai l931, în prezenţa a 300 de participanţi. Cu această ocazie, Czitrom Béla a fost ales în funcţia de preşedinte, Gabel Sándor si Lövenstein Lajos (fostul lider al Clubului evreilor din judeţ) în cea de vicepreşedinti, iar Tihanyi Dezső ca secretar.[36]

Alături de partidele de orientare socialistă şi comunistă (Blocul Muncitoresc Ţărănesc şi Partidul Social-Democrat), Partidul Evreiesc a contribuit şi el la spargerea unităţii Partidului Maghiar, ştiut fiind faptul că, până la apariţia acestuia, majoritatea evreilor votau cu partidul maghiarilor. La alegerile amintite, maghiarimea mureşană şi-a înscris reprezen­tanţii pe trei liste electorale, respectiv pe cea a Partidului Maghiar,[37] pe cea a Blocului Muncitoresc-Ţărănesc[38] şi pe cea a Partidului Social Democrat[39]. Lista Partidului Evreiesc îi cuprindea pe Lővenstein Lajos, Heinrich Lázár, Mihail Mendel, Iuliu Fodor, Dezideriu Diamanstein şi pe Mauriţiu Rothman.

După numărarea voturilor, Partidul Maghiar s-a situat pe locul al II-a, cu 25,83% din sufragii, cea a Bocului Muncitoresc-Ţărănesc pe locul al III-lea, cu 10,85% din totalul voturilor, cea a Partidului Social-Democrat pe locul al al X-lea, cu 1,09%, iar Partidul Evreesc pe locul al VI-lea, cu 3,23%. În această situaţie, lista majoritară a Uniunii Naţionale a fost completată cu Willer József, de pe lista maghiarilor şi cu Dán István, de pe cea a Blocului Muncitoresc Ţărănesc.

Cu ocazia primei şedinţe a Camerei Deputaţilor, senatorul de Mureş, Gheorghe Bogdan Duică a introdus o contestaţie împotriva deputatului Dán István, invocând  următoarele motive: 1.acesta fusese  prizonier al armatei austro-ungare, în Rusia; 2. întors în România, în 1922, a fost deferit justiţiei pentru propagandă subversivă împotriva  siguranţei statutului, fiind absolvit de pedeapsă prin amnistie; 3. în 1928 a fost condamnat la patru luni de închisoare, la plata a 10000 lei amendă şi la 10 ani de interdicţie totală şi degradare civilă şi politică pentru crimă împotriva siguranţei statului, pedeapsa privativă de libertate fiind executată la închisoarea de Cluj; 4. în 1929 a fost arestat pentru rebeliune comunistă. Contestaţia a fost admisă, Dán István, fiind înlocuit cu Ioan Maloş, aflat pe lista Uniunii Naţionale.[40]

Candidând pe lista guvernului, respectiv a Uniunii Naţionale, germanii din judeţul Mureş au fost, pentru prima oară reprezentaţi în Parlamentului României, prin persoana lui Arthur Konnert.

Şi de data aceasta, printre cei 12 supleanţi, se aflau 7 maghiari de pe lista Blocului Muncitoresc Ţărănesc şi de pe cea a Partidului Maghiar.

Pentru desemnarea celor 2 senatori, au concurat Uniunea Naţională, Partidul Poporului, P.N.L. (G. Brătianu), P.N.Ţ. şi Partidul Maghiar, a cărui listă îi avea înscrişi pe György József şi pe Ferenczy Zsigmond. Scrutinul electoral a fost câştigat de Uniunea Naţională cu 50,8 % din sufragii (9446 de voturi din 18574), astfel că minoritatea maghiară din judeţ nu a fost reprezentată în Senatul României.[41]

În campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1932, respectiv pentru Cameră, cei şase deputaţi ai judeţului Mureş urmau să fie aleşi de pe opt  liste de partid. Maghiarii[42] şi evreii[43] au participat cu liste proprii.

Partidul Naţional Ţărănesc, aflat la guvernare, a câştigat 38,8 % din voturi. Lista maghiară a obţinut 30,75% din totalul voturilor, cel mai bun scor electoral înregistrat de organizaţia judeţeană a Partidului Maghiar de-a lungul participării sale la viaţa politică a ţării. Ca urmare, primul ei reprezentant, respectiv Willer József, a obţinut mandatul de deputat. Ceilalţi cinci candidaţi maghiari au făcut parte din lista celor 12 deputaţi  supleanţi ai judeţului. [44]

Pentru ocuparea celor două locuri de senatori ai judeţului Mureş, au concurat 5 liste de partid, printre care şi cea a Partidului Maghiar, formată din Szobaslay Lászlo şi Sebess Jenő, care a obţinut 5796 de voturi din cele 18748, adică 30,90%. În situaţia în care lista Partidului Naţional Ţărănesc obţinuse 9824 de voturi, adică 52,04%, maghiarii nu au putut trimite nici un reprezentant în Senatul României.[45]

Referitor la procentul mai ridicat pe care l-a obţinut organizaţia judeţeană Mureş a Partidului Maghiar la aceste alegeri faţă de cele anterioare, trebuie subliniat faptul că el a fost dobândit în condiţiile neparticipării la runda electorală a Blocului Muncitoresc Ţărănesc, o parte din simpatizanţii acestuia oferindu-şi sufragiile singurei liste maghiare aflată în cursa electorală.

Anul electoral 1933, a fost marcat de Congresul Partidului Maghiar, care s-a desfăşurat în ziua de 1 iulie l933, la Târgu-Mureş. În prezenţa a 200 de delegaţi, care au făcut neîncăpătoare sala cinematografului „Transilvania”.[46] Oratorii au dezbătut, sub diverse formule, problema autonomiei culturale şi economice a maghiarimii ardelene. Conform oficiosului târgumureşan „Szekelyfőld”, această autonomie s-a cerut aplicată, nu numai în teritoriul locuit de secui, aşa cum preciza art. 10 din Tratatul minorităţilor, ci asupra tuturor tuturor teritoriilor locuite de maghiari.[47]

La alegerile parlamentare din decembrie 1933, cei şase deputaţi ai judeţului Mureş au fost aleşi din rândul celor 60 de candidaţi înscrişi pe zece liste de partid. Lista maghiară  a obţinut 24,4% din totalul sufragiilor, situându-se pe locul doi după cea a P.N.L. (I.G.Duca), care obţinuse 35,65 %.[48]

Lista Partidului Evreiesc  a obţinut 2,03% din voturi, procent insuficient pentru a fi luat în calculul desemnării viitorilor reprezentanţi.[49]

O parte din reprezentanţii maghiarilor sau ai evreo-maghiarilor s-au înscris, şi de data aceasta, pe listele unor partide româneşti (Oscar Hann, pe lista P.N.L.-I.G.Duca; Fried Nándor, pe lista P.N.L-G. Brătianu; Bardi István, Kovács Joszef, Kövesdi István, pe lista P.S.D., Bierman István, pe lista Partidului Poporului cartelat cu Partidul Conservator), ceea ce a făcut să scadă cu câteva procente ponderea politică a Partidului Maghiar.

Drept urmare a scorurilor electorale, printre cei şase reprezentanţi,  trimişi în Cameră, s-au aflat şi Bethlen György şi Oscar Hann, iar pe lista supleanţilor se aflau cinci  minoritari (Laár Ferencz, Ferenczi Zsigmond, Kuti Dénes, Bálint András şi Győrgy József), dintr-un total de 12 reprezentanţi.

Pentru desemnarea celor doi senatori de Mureş, Partidul Maghiar şi cel evreiesc nu au participat la scrutin.

Pentru ultimele alegeri democratice din România interbelică, cele 6 fotolii de deputaţi rezervate judeţului Mureş au fost disputate de 72 de protagonişti, înscrişi pe 12 liste de partid. Scorurile electorale obţinute de aceste formaţiuni politice reflectă într-u totul fragmentarea excesivă a vieţii politice româneşti, nici una dintre liste nereuşind nici măcar să se apropie, cât de cât, de procentul de 40%. În această situaţie, organizaţia judeţeană a Partidului Maghiar a obţinut, pentru prima oară, o plasare mai bună decât partidele româneşti. Lista maghiară  a obţinut cel mai mare procent de voturi, 26,49%, situându-se în faţa naţional-liberalilor, care adunaseră doar 10900 de voturi, adică 25,61%.[50]

În această constelaţie politică şi după centralizarea, împărţirea  şi reîmpărţirea voturilor la nivel de ţară, mandatele de deputaţi au fost obţinute de: naţional-liberali – 2; Partidul  Totul pentru Ţară – 1, naţional-ţărănişti – 1, naţional-creştini – 1, Partidul Maghiar – 1. Pe lista celor 24 de supleanţi se regăseau şi cei 5 candidaţi de pe lista maghiară.[51]      

Pentru desemnarea celor doi senatori ai judeţului Mureş, în campania electorală s-au înscris 4 partide, printre care şi Partidul Maghiar. Pe lista acestuia, pe care se aflau înscrişi  Sebes Jenő (avocat) şi Biro József (pensionar), a obţinut doar 12,10% (1646 de voturi), procent insuficient pentru a fi luat în calcul, în condiţiile în care lista naţional-liberalilor (C.I.C.Brătianu), declarată câştigătoare, obţinuse 46,78% din sufragii (6360 de voturi).[52]

Alegerile parlamentare din 1-2 iunie 1939 s-au desfăşurat sub impactul Legii electorale pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, din 9 mai 1939, care, la articolul 5, stipula că au drept de vot toţi cetăţenii români ştiutori de carte, cu vârsta de 30 de ani împliniţi, care practicau o îndeletnicire specifică uneia din următoarele categorii: 1. Agricultura şi munca manuală; 2. Comerţul şi industria; 3. Ocupaţii intelectuale.[53]

Lista candidaţilor de deputaţi din ţinutul Mureş, care avea în componenţa sa 9 judeţe (Făgăraş, Sibiu,  Odorhei, Târnava Mare, Târnava Mică, Mureş, Alba , Turda şi Ciuc) cuprindea, la cele 3 categorii, un număr de  44 de persoane, dintre care  10 minoritari. Dintre ultimii, au fost aleşi 8 deputaţi, dar nici unul pentru judeţele Mureş şi Târnava Mare (vezi şi Anexa )[54]

Din informațiile prezentate, rezultă că pe parcursul celor opt legislaturi, la care au participat şi reprezentanţii maghiari, judeţul Mureş a fost reprezentat de 64 de deputaţi şi senatori, din care 52 români (81,25%) şi 12 maghiari (18,75%).

 

 

 

[1]Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice, 1919-1932, Sibiu, 1933, p. 6.

[2]M.O., nr 191, 16/29 noiembrie 1918, p. 3357-3360.

[3]M.O., nr 103, 26 august 1919, p. 5734-5777; vezi şi “Gazeta oficială a Consiliului Dirigent”, nr 50-53, 26-30 August – 4 - 6 septembrie 1919.

[4] Sorin Radu, ibidem, p. 230.

[5]Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român, Bucureşti, 1997, p. 103; Sorin Radu, ibidem, p. 231.

[6]Marcel Ivan, op. cit., p. 6; vezi şi Gh. I. Florescu, Partidele politice şi alegerile parlamentare din 1919, în Anuarul Institutului de Istorie-Arheologie “A.D.Xenopol”- Iaşi, IX, 1972, p. 313-332; Gh. Iancu, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1919 în circumscripţiile Transilvaniei, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Series Historia, fasc. I, 1973, p. 91-120; Idem, Desfăşurarea şi rezultatele alegerilor parlamentare din 1919 în circumscripţiile Transilvaniei, în Studia… fasc I, 1974, p. 103-131; I. Scurtu, Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din mai-iunie 1920, în Carpica, 1972, p. 251-265.

[7]Marcel Ivan, op. cit., p. 6.

[8]C. Hamangiu, op. cit., vol. XI-XII, 1922-1926, p. 1054-1084.

[9]Gh. Iancu, Sistemul electoral, Bucureşti,1998, p. 28-29.

[10]Legea electorală pentru adunarea deputaţilor şi senat, în Biblioteca legilor uzuale adnotate” vol. 4, Institutul de arte grafice şi editură “Curierul judiciar”, Bucureşti, 1926, p. 31-75.

[11]Marcel Ivan, op. cit., p. 7.

[12]Idem.

[13] Al. Gh. Savu,Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Bucureşti, 1976, p. 98.

[14]Vezi în acest sens, N Ghiulea, Minoritarii în politica românească, în “Societatea de mâine”, Cluj, 4-11 iulie 1926, p. 185; Ioan Băilă, Minorităţi naţionale şi minorităţi politice, în “Societatea de mâine”, 2 mai, 1926, p. 337.

[15]Partidul Naţional Maghiar din Târgu-Mureş a fost creat în ianuarie 1922, ca replică a conservatorilor la înfiinţarea Partidului Poporului Maghiar din Cluj. Pentru realizarea unităţii politice a maghiarimii mureşene, Hofbauer Aurél, conducătorul partidului, a încercat să-l atragă în rândurile sale şi pe Bernády György, care se bucura de o mare popularitate printre conaţionalii săi din acest oraş. Dându-şi seama, probabil, de neviabilitatea acestei formaţiuni politice, cel amintit a refuzat oferta. (Vezi  în acest sens “Hetföi Ujság”,Târgu-Mureş, 22 şi 30 ianuarie 1922).

[16]Pentru alegerile generale desfăşurate în judeţul Mureş de-a lungul întregii perioade aflate în discuţie, vezi Traian Bosoancă, Ilarie Gh. Opriş, Alegerile parlamentare din judeţul Mureş 1919-1939, Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2004.

[17] M.O., nr. 280 din l4 martie 1922, p. 12267.

[18] M.O., nr. 280 din 14 martie 1922, p. 12267

[19]Pentru detalii vezi publicaţia “Ellenör”, Târgu-Mureş, 23 decembrie 1922.

[20]Vezi în acest sens: “Ellenör”, 23 mai 1923; “ Az Ellenzek “, Târgu-Mureş, 24 mai 1923;  “Mureşul”, Târgu-Mureş, 27 mai 1923.

[21]Candidaţii B.M.Ţ. erau: Simó Géza, Ballo Adalbert, Dán István, Szabó Dezső, Moldovan Gergely, Kormos Mihail. Date privind geneza acestei organizaţii şi activitatea sa de-a lungul perioadei de ilegalitate a Partidului Comunist din România vezi la M.C. Stănescu, Mişcarea muncitorească din România în anii 1924-1928, Bucureşti, 1981.

[22]M.O., nr. 122 din 4 iulie 1926, p. 8042-8043.

[23]Vezi “Székely Napló”, Târgu Mureş,  29 iunie 1926.

[24]M.O., nr. 123 din 5 iulie 1926, p. 8134.

[25]Vezi  şi György Béla, Reformmozgalom a romániai Országos Magyar Pártban (1926-1927), în “MagyarKisebbség”, 2003, nr. 1, p. 123-125

[26]Vezi Gh. I. Bodea, Gh. I. Bodea, Lupta curentelor opoziţioniste în sânul Partidului Maghiar din România pentru întărirea unităţii frăţeşti a oamenilor muncii, în Acta Musei Porolissensis, X, 1973, p. 409-430; „ A Ma “, 19 iunie 1927. În 4 iunie 1933, la cererea expresă a lui Jós Andor, şeful tineretului maghiar din Târgu-Mureş, Bernády György s-a reîntors în rândurile Partidului Maghiar ( “Szekelyföld “,Târgu-Mureş, 11 iunie 1933 ).

[27]Lista Partidului Maghiar cartelat cu Partidul German, îi cuprindea pe Szoboszlay László, Ferenczy Zsigmond, Keitzel Eduard, Pall Arpád, Szimonis László şi pe Keresztesi Dionisie. Blocul Muncitoresc Ţărănesc era reprezentat  de Simó Géza, Ballo Albert, Moldován Gergely, Dán István, Bardoşan Iacob şi Tordai Gligor jun.

[28]“Székely Naplo “,Târgu-Mureş, 26 iunie 1927.

[29]“ A Ma”, Târgu-Mureş, 9 iulie 1927.

[30]M.O., nr. 153 din 14 iulie 1927, p. 9504; “Hetföi Naplo”, 11 iulie 1927.

[31]Idem, nr. 159 din 16 iulie 1927, p. 9741.

[32]Pe această listă se aflau György Jozséf, Arkosy Jenő,  Kornhoffer Wilmos jun., Paál Arpád, Egyedi Jenő, Cristof János.

[33]Pe lângă Lucreţiu Pătrăşcanu şi Simion Raica, pe această listă au participat şi Simó Geza, Kuti Dániel,Tordai Albert şi Fekete Mihály.

[34]M.O., nr. 283 din 19 decembrie 1928, p. 10701.

[35]Idem, nr. 285 din 21 decembrie 1928, p. 10807.

[36]Szekélyföld”, Târgu-Mureş, 17 mai 1931.

[37]Lista propusă de Partidul Maghiar îi cuprindea pe: Willer József, Győrgy József, Kornhoffer Wilhelm jun., Benkő Lajos, Váradi Arpád şi Iklándi Zsigmond.

[38]Blocul Muncitoresc Ţărănesc îi propunea şi pe Dán István, Salat Anton, Imecs Martin şi Veress Pal

[39]Pe lista Partidului Social Democrat se aflau şi Bartha Cárol, Bordi István şi Kádár János

[40]Dezbaterile Adunării Deputaţilor, în M.O., partea a III-a, nr. 4 din 22 iunie 1931.

[41]ANDJ-Mureş, Fond Primăria Târgu-Mureş, Comisia Electorală Centrală, dosar 155/1931, fila 113; M.O., nr. 131 din 10 iunie 1931, p. 5188-5189.

[42]Maghiarii au i-au desemnat drept candidaţi pe: Willer József, Ferenczi Zsigmond, Arkosy Jenő, Herczeg Ferencz, Kuti Dénes si György József.

[43]Partidul Evreeesc i-a desemnat drept candidaţi pe: Czitrom Béla, Mendel Mauriţiu,  Gabel Alexandru, Kastner Mauriţiu, Sebessy Bela şi pe Czitrom Lazar.

[44] M.O., nr. 173 din 26 iulie 1932, p. 4547-4548.

[45]Idem, nr. 176 din 29 iulie 1932, p. 4671.

[46]Vezi procesul verbal la György Béla, op. cit., p. 159-164.

[47]“Székelyföld”, 9 iulie 1933 şi “Magyar Kisebbég”, XII, nr. 14, 1933, p. 435-436 .

[48]Lista maghiară îi cuprindea pe: Bethlen György, Laár Ferenc, Ferenczi Zsigmond, Kuti Dénes, Bálint András, Győrgy József.

[49]Evreii erau reprezentaţi de: Löwenstein Ludovic, Sebessy Bela, Engelbert Dezső, Schwartz József, Hirsch Albert, Wolster Kálmán.

[50]Candidaţii maghiari au fost: Bethlen György – proprietar, Laár Ferencz – preot, .Biró István – funcţionar particular ; Elek János – industriaş;  Nanani János – avocat, Egyei Jenő – avocat). Pe listele partidelor româneşti au mai participat: Bartha Károly, Tarkány Ágoston, Lukács Sándor, Bálint József, Náznán László-la P.S.D. (325 de voturi sau 0,79%); Zsigmond Samu, Adorjáni Gergely, Kiss János - la  Partidul Agrar (794 voturi sau 1,87%).

[51]M.O., nr. 301 din 30 decembrie 1937, p. 9781-9783; ANDJ- Mureş, Fond Primăria Târgu-Mureş, Comisia Electorală Centrală, dosar 168/1937.

[52]M.O., nr. 4 din 5 ianuarie 1938, p. 49.

[53]Idem, nr. 106 bis din 9 mai 1939, p. 2949-2958.

[54]ANDJ-Mureş, Fond Primăria Târgu-Mureş,Comisia Electorală Centrală, dosar 177/1939, f. 18 şi 180/1939, f. 296, 383-385.