Zamolxe, cobora pe calea stelelor spre pământ. Fata din lună şi lupul alb îl aşteptau pe un stean de piatră, când ziua se învăluia în funinginea nopţii.
Goală, precum vraja nopţii se arăta în umbra lunii, iar luna îi arunca goliciunea pe pajiştea unde femeile dace spălau la izvoare, lâna oilor ce au fost duse la tăiere pentru ospăţul cu Zamolxe.
Andrada, sau fata din lună, nu era alta decât fiica regelui dac, Decebal. Ea coborâse pe Pământ după mii de ani şi se îndrepta spre Cetăţile Sarmisegetuzei însoţită de lupul alb.


Era o femeie frumoasă, deosebit de frumoasă, ce îşi întreţinea tenul feţei şi corpul scăldându-se în nopţile cu lună plină în laptele muls de la oile Babei Dochia.
De câte ori Andrada cobora din lună spre Pământ, trecea prin Bucegi să îşi viziteze mătuşa, pe Baba Dochia, făcea câte o baie în cavernele de piatră ale Bucegilor, unduindu-şi corpul ei alb precum laptele, la lumina lunii.
Umbla nopţile prin codrii şi văioage, şi ziua se odihnea prin peşterile strămoşilor ei. Se ascundea de lumina soarelui şi de ochii neştiuţi ai păstorilor de pe munţi.
Uitase de dealurile Sarmisegetuzei, de pâraiele ce curgeau liniştite la vale, de casele de piatră şi lemn, de opaiţul din vatră şi de berbecii sacrificaţi pe altarul luminii.
Pe timpuri câmpiile erau mănoase, pădurile erau virgine, iar apele îndestulătoare în peşte.
Peste tot pustietate, mărăcini şi bălării la tot pasul, izvoarele secate, iar în păduri nu au mai rămas decât cioturi de copaci. Cum mergea ea, auzi trosnet de lemn uscat. Se piti după un ciot de lemn, iar lupul cel alb scoase un urlet la lună încât se cutremură pădurea. Pădurea de cioturi binenţeles. Şi ce să vezi. Un tânăr frumos şi vânjos aduna vreascuri de foc. Ochii Andradei au rămas pironiţi de acea făptură nemaivăzută şi nemaiîntâlnită, lupul urlă pentru a doua oră la lună, iar luna începu să cearnă  pânză de ceaţă peste pădure. Densă şi de nepătruns, ceaţa îi îmbrăca pe cei doi cu haine de purpură, lăsând doar între ei, liberă căutarea. Andrada, nu mai scotea o vorbă, parcă îi pierise voce. Amândoi se priveau ca două stafii în noapte. Andradei îi rămase inima în cetăţile Munţilor Orăştiei, acolo unde cu mii de ani a văzut lumina zilei.
Fumul se ridica pe cer de după Cetăţile Piatra Roşie, Blidaru şi Costeşti unde dacii întorşi la vatră sacrificaseră cei mai frumoşi berbeci din turmele Dochiei şi se ospătau alături de Zamolxe.
Andrada şi lupul alb se apropiau obosiţi şi morţi de foame de Cetatea Sarmisegetuza. Zamolxe când i-a văzut s-a apropiat şi a poftit-o pe fata din lună să se aşeze la masă  şi să se odihnească, apoi a vorbit lupului pe limba lui.
Lupul cel alb nu a catadicsit să îi spună zeului despre ce s-a întâmplat pe drumul spre cetate, şi nici că Andrada s-a îndrăgostit de un tânăr ce aduna vreascuri din pădure.
S-au ospătat cu toţii până spre dimineaţă, iar când zorile s-au arătat, pădurea s-a trezit la viaţă într-o linişte mormântuală, fără ca cineva să îşi dea seama că s-ar fi întâmplat ceva.
De atunci în fiecare noapte cu lună plină, Andrada  coboară  pe Calea Lactee în Munţii Bucegi să îşi viziteze mătuşa, pe Baba Dochia, după care se îndreaptă spre Cetatea Sarmisegetuzei să îşi caute ursitul, aflat cândva în Munţii Orăştiei şi de atunci nemaiîntâlnit, nemaigăsit şi nemaivăzut.