Pe sub sprâncenele stufoase, crescute ca nişte streşini deasupra ochilor, Bunu priveşte livada umbroasă. Căldura copleşitoare nu l-a alungat încă de pe băncuţa lui îngustă, sprijinită de gardul din lemn înnegrit. Vara sângerase din greu prin cireşul înalt. Trecuseră exact nouăzeci de asemenea veri peste Bunu, dar parcă niciuna nu fusese atât de caldă şi de încărcată. Cu ajutorul lui Dumnezeu bunul şi drăguţul, mai putea apuca vreo două, trei. Razele soarelui alunecau înşelătoare printre crengile tot atât de viguroase cum fuseseră braţele lui odată.

Nepoata adunase cireşe în două găleţi şi turnase apă din fântână peste ele să le spele. Se pregătea să facă compot. Bunu avea să golească jumătate din borcanele care urmau să ia drumul cămării, înainte chiar ca acestea să apuce să vadă rafturile.
- Ia uite, nenorociţii, strigă nepoata arătându-i apa dintr-o găleată! Îţi vine să crezi?
La suprafaţa apei se formase un strat albicios, tremurător. Bunu îşi adună ochii să vadă mai bine.
- Îs pline de jiermi, bombăni nepoata şi apucă găleţile cu furie. Cred că ni’ păsările nu le mâncă!
Pentru o clipă, Bunu rămase încremenit, fără să spună ceva sau să facă vreun gest. O auzea pe nepoată din ce în ce mai slab, pe măsură ce se îndepărta pe cărarea care ducea spre curtea păsărilor. Se întoarse spre toiagul rezemat de perete, se propti în el şi se avântă în sus. Picioarele tremurară o clipă nesigure, apoi trupul uscăţiv îşi regăsi echilibrul. Un pas urmă altuia, târşâit, dar din ce în ce mai îndârjit, pe măsură ce se apropia de cireşul falnic.
- Bunu! Năsucul pistruiat al strănepotului, răsări dintre frunze brusc, gata să-l dea pe spate. Bau!
- Bată-te noroacele să te bată, tresări gata să-şi scape proteza din gură, ai venit la cireşe?
- Neah, îs pline de jiermi! Da’-mi place să mă caţăr în pomi!
Bunu dădu din cap, adunându-şi din nou ochii ca să poată urmări pâlpâierile sângerii pe care lumina dansa ademenitoare. Lăsă copilul să sară lângă el în iarba înaltă, ca un cosaş năzdrăvan şi îi ciufuli chica de păr roşcovan cu degetele sale noduroase şi pe jumătate amorţite.
- Mă duc cu Nuţu la baltă, să nu mânci cireşe, auzi!? De nu, o să te doară rău burta!
Toţi simţeau nevoia să îi dea sfaturi în ultima vreme, de la ăl mai mic, la ăl mai mare din casă. Bunu zâmbea uşor pe sub puţinele fire rămase din mustaţa lui care fusese cândva falnică şi se lăsa pradă gândurilor şi amintirilor din ce în ce mai năvalnice. Îndată ce rămase singur în livadă, îşi scoase clopul de paie, îl întoarse, şi, cu degete nesigure, apucă fructele una câte una, aşezându-le cu grijă în culcuşul adânc.
Vara zvâcnea aprinsă, încingând aerul din ce în ce mai tare. Întoarsă în răcoarea casei, nepoata căută cu privirea în direcţia băncii pe care obişnuia să aţipească uneori Bunu. Scoase un ţipăt ascuţit şi se repezi afară. Bunu ridică privirea spre ea. Molfăia cu poftă cireşe, iar zeama sângerie i se prelingea pe la colţurile gurii întinse într-un rânjet satisfăcut.
- Ce faci Bunule? Ţi-am zis să nu mânci din ele că-s pline de jiermi!
Bunu ridică un deget la buze, după care şopti, închizând un ochi hâtru:
- Ce mai bucurie! Vezi tu, amu’-i mânc eu, că azi, mâni mă mâncă ei pe mine!