Cu pictorul Dan Cioca şi lucrările sale m-am întâlnit la expoziţia găzduită de Galeria Regală din Sinaia, într-o legitimă dilemă perceptivă, a măştilor autorului sau feţele creaţiei Domniei Sale. Fără să fi trecut, în prealabil, prin impresionanta biografie artistică, la care nu voi face nici în continuare vreo referire, îmi rezerv doar comparabila modestie  a câtorva con sideraţii legate de  expoziţia respectivă.
          Surprinzătoare, la prima vedere, printr-o aglomerare de imagini în şi peste imagini, un deva la răspântia mai multor curente artistice, categoric abstracte.

Dincolo de cubismul lui Pi casso, individualizat înăuntrul lui, dar şi ca expresionism abstract, pe un făgaş artistic bătut de Kandinsky, de Robert Delaunay, mai aproape ca model, în ceea ce priveşte susţinerea lirică a creaţiei sale folosind tehnica ,,contrastelor simultane’’, respectiv ,,orfismul’’, adică armoniza rea culorilor în pictură sunetelor muzicale. Asocierea unor lucrări cu muzica lui Chopin sau Mahler, romantici târzii, nu este, deci, deloc întâmplătoare. ,,Mahler simfonia a 3-a’’ este, du pă părerea mea, una dintre cele mai spectaculoase lucrări din expoziţie, fiind remarcată şi de criticul Adrian Mihalache, cu prilejul vernisajului. Domnia Sa, de altfel, ne-a introdus în lu mea creaţiei lui Dan Cioca, subliniind, printre altele, efectul sinergetic al acesteia- efectul glo bal al imaginii artistice create mai mare decât suma culorilor componente. Şi asta nu în con textul unui ,,altfel de comercial’’ artistic, ci al unei picturi reale, autentică în sinceritatea ei.
Citez aici şi confesiunea pictorului, la o cafea: ,,Arta modernă se propagă greu, eu pictez pen tru artă, nu pentru a vinde’’.
          Candoarea şi nevinovaţia copilărească pare-se a fi coordonatele în care putem încadra creaţia lui Dan Cioca, altfel o eliberare de prejudecăţi a culorii în imagini redecorate ale unui întreg univers, de la cele mai mici particule subatomice, până la atotcuprinderi legendare. Ima gini fără de sfârşit, dintr-un acel ansamblu infinit al nerealităţii posibile, fiecare lucrare, indivi dual, fiind parte a acesteia, într-un loc bine stabilit de  autor, poate ştiut numai de el.
          Şi pentru că am sugerat câteva modele artistice, m-aş referi la similitudini cu pictorii americani Franz Kline şi Mark Tobey, cel din urmă adeptul ,,scrierii albe’’ în pictură, cu sem ne grafice. Într-un fel, cu astfel de semne grafice operează şi Dan Cioca în lucrările sale, ca o amprentă, poate, a studiilor şi practicii în domeniul arhitecturii, graficii, ilustraţiei, la graniţa cu pictura. Linia mişcătoare şi ,,panta rhei’’, credinţa în curgerea continuă, dominante ale crea tiei sale, într-o permanentă interdependenţă, crează o unitatea picturală, vecină, mai degrabă, cu muzica decât cu poezia. Metaforele poetice corespondente picturii n-ar putea susţine aceas tă mistificare a realitaţii, destrămare a ei, într-o primă alchimizare, pentru a fi re-creată, mai apoi, într-o ordine a libertaţii maxime, chiar extreme.  Înţelegerea acestei arte presupune des chidere totală spre universalitate a receptorilor ei. Ca variantă se propune tehnica ,,sincronis mului’’ a pictorului american Russel, respectiv lecturarea imaginii ca pe o compoziţie muzica lă. Aminteam că însuşi autorul face trimitere, prin titlul anumitor lucrări, la muzică.
          Nu-i mai puţin adevărat că, pe de altă parte, titlurile multora dintre lucrări, deşi ar trebui să fie o punte cu publicul, derutează, mai degrabă, inhibă, scot în evidenţă inflexiunea autoru lui faţă de receptorii săi. De exemplu ,,Cancun’’, o lucrare sugerându-mi un ansamblu de natu raleţe construit din colţuri peisagistice pe fondul artistic al pictorului, plin de bucurie şi lumi nă, în general,  alături de ,,Azur’’, o titulatură evidentă, lucrare de asemenea remarcabilă, reali zată prin intensificarea progresivă a albastrului până la interferenţa cu negrul, într-o zonă a imaginarului liber. Pete ale trecutului sau nori ai viitorului.
          Autorul, de cele mai multe ori, nu ne lasă repere pentru creaţia sa, putem începe evalua rea ei într-o libertate absolută, dar subtil condiţionată, de acesta. Nu este natură, dar nici acţiu ne a naturii ori în perimetrul ei, nu este imagine, în accepţiunea curentă, dar reprezintă o anu me stare de a fi. Poate chiar aceea a artistului, una deasupra dimensiunilor arhetipale umane, şi pentru a-l vedea ne oferă oglinda recompusă din cioburile subliminale ale unei realităţi neac ceptată, în primul rând, de el. Printr-o trăire artistică sintetizată în continuu, posibilă doar în plan metafizic. Culorile ar putea fi singurele care trădează lirismul lui Dan Cioca, poate cum va şi ordinea lor, cele pastelate, de regulă, în prim plan, nu atât pentru contrastul ideatic, cât pentru ierarhizarea simţămintelor artististice.
          O aparentă abstractizare te-ar provoca la mai multă gândire. De plinătatea ochiului de pinde însă, în mare măsură, această gândire. Iar ochiul, la vederea unei lucrări precum ,,Maci na di campo’’, o superbă frescă existenţialistă, după opinia mea, realizată numai din câteva to nuri de ocru şi maro, se umple de o aceeaşi bogăţie de culoare ca şi ,,Chihlimbar’’-ul imaginat de artist, într-o la fel de proiecţie coloristică. Este adevărat că, în aceste lucrări, autorul ne dă şi nouă, interlocutori ai imaginii, o mică şansă de recompunere a universului său artistic, simt îngăduinţa de a arunca o pată de altă culoare, undeva, într-un colţ. În timp ce, în alte lucrări precum ,,Atomul bine temperat’’ şi, mai ales, ,,Jaques Ives Cousteau’’, nu mai este loc pentru nimic altceva. Artistul a dezvăluit şi a cuprins totul, măreţia supremă a adâncurilor minuscule, lupta câştigată, a liniilor frânte şi răsfrânte, cu mişcarea posibilă, cu ecourile infinitului nepă mântesc.  Iar ,,Furtuna’’ Domniei Sale, pictorul Dan Cioca, vine, paradoxal, ca liniştire a  linii lor  destinului nostru, într-o oază de culoare. Parcă-i regăsirea, prin mijlocirea artei, a eului de
care nu toţi suntem în stare.