Ce toamnă mi-s

Cînd toţi din jurul meu
Încep să se trezească,
Eu obosesc.

Cînd lemne-n foc, încet,
Se-apucă să trosnească,
Eu m-oblojesc.



Cînd soarele, timid,
Ar vrea să mă mîngîie,
Eu mă feresc.

Cînd frunza ruginie
Copacii dezvelesc,
Eu mă-nvelesc.

Cînd toţi cei dragi, ai mei,
Pe rînd mă tot gonesc,
Eu le zîmbesc.

Cînd tu, iubitul meu,
'mi vei spune "te iubesc",
Te părăsesc.



Zbor constant

Citește-mi pe buze gîndul nerostit
Aşază-mi şuvita picată pe pleoapă
Mai mîngîie-mi dorul ce s-adăpostit
În viața din mine, ce stă să re-nceapă

Sărută-mi acuma lacrima-n ploaie
Umbrela arunc-o! Dă-i drumul să plece
Aleargă-mă-ntruna, printre noroaie
Ne vom spăla de păcate-n izvorul prea rece

Aruncă în mine petale de soare
Iubirea-ți totală să se reverse
Privește cum iese din mine-o tumoare
E inima! Crescută din lacrimi neşterse

Vom arde în flăcări, din jocuri bizară
Suspiciunile se vor adeveri instant
Vom face Rai, dintr-o poveste prea vulgară
Şi fi-vom aripă. În zbor constant



Născuţi din minciuni

Cine-ar putea ca să ne spună
Că n-am fi noi cei mai nebuni?
Să vină să ne recompună
Din tensiuni şi din minciuni!

De ce nu mă-nțelegi cînd îți repet
Că n-am nevoie de nimic?
Să facem doar din viață un pamflet
Şi s-o trăim in mod sălbatic!

S-alungăm orice teorie
Să bem şampanii bulan peste bulan
Şi să ne bage-n pizda mă-sii
Nemuritoru' Ioan Ursan!



Existenţe ireale

Mi-eşti viciu înrădăcinat
De-amor
Nebună sîngerez legendă...

Mi-eşti vis şi nefiinţă
Te sec!
Mi te iubesc şi în absenţă...

Mi-eşti dorul smuls dintr-un rărunchi
Ce doare
Înşală-mă cu mine însămi...

Mi-eşti transformarea ireală
Ce îmi pulsezi
Ajunge-mă din umbră...



Sărut de-mprumut

Mi-e sufletul prea plin,
şi a-nghițit cuvîntul
Strigătu-a ajuns departe, prea tîrziu,
Mă bîlbîie-ntre tine şi mine infinitul

Mi-e rana împînzită în tot trupul neviu
Mi-e sufletu-n dezechilibru, şi-i veşnic trist
Tot mă răneşti morbid cu mîngîierea
Mă duci tot mai aproape de-anticrist

În tîmple îmi geme la infinit durerea
Mi-e sufletu' - rană-mpînzită-n carne vie
Gîndul mi-l rumeg pînă la absurd
Hai să clarificăm excesul de iubire

Să repetăm sărutul de-mprumut
Redevenită repetentă a tăcerii
Pictez icoane pe-o umbră de nor
Şi mă transform în prizonieră a plăcerii

Sperînd că împreună
Ne vom iubi În zbor




Clipe

Azi am împărțit la doi răsăritul: prima jumatate-am lăsat-o-n zîmbetu-ți dulce, iar pe-a doua mi-am însușit-o, tocmai spre-a ți-o oferi de pe buzele mele.

Azi ți-am oferit toată lăcomia mea de-afecțiune, conştientă fiind că nu vei avea nevoie de ea, dar am continuat să cred că fericirea constă-n cel mai mic gest - acela de a-ți spune inocent "Te doresc!".

Azi am colorat pentru tine toate frunzele copacilor plecați de-atîta timp şi ploi şi nevoi, şi-am rugat vîntul să le danseze pentru noi. Astfel, am ajuns să uităm unul de celălalt şi să-ncremenim în toamnă.

Azi am avut curajul de a fi puțin matură, şi-am realizat că, deşi mi-e teamă de-nălțime, pot zbura de pe cea mai joasă crenguță a celei mai plîngăcioase sălcii, dar nu mă pot vindeca de tine.

Azi am învățat de la păsări... Nu... Nu să zbor, ci să cînt. În singurătate şi-n tristeți, unde doar prorpiu-mi ecou mă poate aplauda.

Acum, că ştiu şi singură să dansez, să zbor, să cînt şi să tac, să mă transform în amitirea dorințelor pierdute, am să învăț să iubesc nopțile. Şi frigul.

Azi am să învăț să te iubesc în singurătate. Să iubesc în unu... Am învățat să te astept...



Întîlniri în noapte

Întîlnirile au loc noaptea. Noaptea, cînd cerul se-mparte la doi. Sau nu. Nu! Nu la doi, ci la noi. Sau nici măcar la noi. La suflete. Da. Cred că sufletele îşi dau întîlnire doar noaptea.
Ipotetic. Întuneric
Noapte. Lună. Stele. Mirare
Suflete. Dragoste. Feeric
Exaltare. Conectare
Existență. Renăscare
Remușcare. Completare
Mîngîiere. Inițiere. Adiere
Epic. Simetric. Homeric
Mi-am cheltuit seminopți dăruind (din timpul de-odihnă irelevant), pentru-a mă-ncărca ascultînd un zîmbet, o mîngîiere şi-un glas captivant.
Am fost întîlnită de diferite persoane interesante şi am întîlnit persoane extraordinare. Noaptea. În special noaptea.
M-am lăsat cucerită şi am cucerit sub clarul de lună, cu şoapta. Succesivele-ntîlniri din cele cîteva decenii respirînde pe-astă planetă m-au ajutat să cresc, să mă-nmulțesc, să nu mă risipesc.
Mi-am dilatat pupila ochiului stîng, împreună cu sufletul meu, de plăcere arzînd, simțind şi ascultînd o notă cîntată şi-un acord de chitară. Am definit nefericirea ca pe-un răsărit ce-alungă vălul fanteziei în neant, făcîndu-mă să cred că s-a sfîrșit.
Doar noaptea te-aş putea simți în toată puritatea şi naivitatea.
Şi doar noaptea te-aş putea primeni de-un trecut, de-un real, de un gînd nenăscut, spre un alt ideal.
Un strop din voi, fiecare-ați lăsat în mine. Pe moment poate-am considerat de rău, sau de bine; dar m-ați sculptat, m-ați întregit... Dar noaptea... Da! Noaptea! Doar noaptea te-am iubit! Tu, însă... doreşte-mă în veșnicia nopții! Simte-mă în freamătul ei! Îmbrătişează-mi căderea-n întîmpinarea dimineții!
Nu mă săruta pe obraji, pe frunte, de adio! Nici măcar de noapte bună!
Oricine poate face asta. Lasă-mă să-ți simt vibrația, prin adînca ta îmbrățișare!
Lasă-mă!
Nu mă lăsa!
Doar noaptea nu mă lăsa!
Nu mă lăsa, măcar noaptea!



Rechini însetaţi

Dintr-odată, urechile-au început să-mi țiuie. A liniște. O liniște-asurzitoare pune stăpînire pe mine. Încep să intru-n transă. Nu mai văd, nu mai aud. Pe nimeni. Nimic. Nimic e-n jurul meu. Am rămas singură. Singură. Doar eu şi cu mine.
Sîngele mi se prelinge pe gene. Simt rechini cum dau să mă-ncolțească. Le miroase-a sînge.
N-am să mai plîng niciodată cu lacrimi de sînge. Pentru că ştiu că imediat voi fi înconjurată. Şi nu de prieteni. Rechinii iubesc sîngele. Iar unele ființe se hrănesc din durerea altora.
Mai bine-mi văd de ale mele. Singură-am intrat, singură voi ieşi. De cîteva ori chiar mi-am dovedit că-s mai puternică decît credeam. Trebe doar să fiu atentă la ce emit. Da. Acum ştiu. Ce emiți, aia atragi.
Dau să privesc înlăuntru-mi, da-mi găsesc inima-nvinețită de-atîta pustiu.
- Hei, inimă nebună! Potolește-te! Am să te hrănesc, încet-încet, cu iubire. Şi-ai să-ți revii!
Nu! N-am uitat de tine! Iartă-mă, te rog! Doar că... vezi tu... timpul... timpul ăsta... Nu! N-am uitat să iubesc! Ştiu bine!
Din dragoste am fost făcută, pentru dragoste trăiesc, cu dragoste mă hrănesc!
Ştiu! Ştiu! Ştiu! E trecătoare!
În fond şi la urma urmei... totu-i trecător, nu? Şi lacrima sărată, dar atît de gustoasă, ce-mi sfîrtecă obrazul, şi inima, ce obosește, la un moment dat să mai pulseze (şi-atunci apari tu, şi-o re-nveți să prindă culoare. Şi forță. Şi curaj)... şi fumul din prea lunga-mi țigară ce-mi îngălbeneşte degetele îşi părăsește brusc scrumul, îngroşînd de-acum nodul din gîtul sugrumat de lacrimile ce-au refuzat a prinde viață-n exterior, de teamă să nu mi te supere.
Şi eu sînt la fel de trecătoare. Poate mai trecătoare decît clipa în care te simt aproape... deși nu mi-e de-ajuns. Mi te doresc lipit de sufletul meu, să te pot simți în permanență în mine. Degeaba-mi cuprinzi palma şi mă inviți la o cafea. Mult prea departe de mine eşti. Lasă-mă să te plimb în mine. Aşa voi şti cu siguranță că nu vei mai putea evada vreodată. Vei cunoaște adevărata stare de bine. Te vei obișnui cu modul meu ciudat, copilăresc, aiuratic de-a te iubi. Fără mască. Cu toate defectele mele. Cu cel mai mare defect - de-a nu te elibera niciodată din mine. De-a te iubi ca pe propriul meu iubit. Ca pe unicul amant. Ca pe singurul prieten căruia-i pot încredința cele mai ciudate feluri de-a zîmbi, de-a pălăvrăgi şi de-a visa.
E linişte. Negru. Dar atît de cald. Acum ştiu că nu voi fi niciodată singură. Acum teama de-ntuneric a dispărut. Odată cu statornicia ta-nlăuntru-mi.