Atunci când naturaleţea gândurilor se suprapune cu cea a simţurilor, în complexul fiinţei se întâmplă ca mult-aşteptata împlinire să fie în imediatul obiectualizării. Este nevoie desigur de un filtru care să facă posibilă transcrierea holografiei sufleteşti într-o stare de fapt. Materializarea vine de la sine, spaţiul şi timpul fiind gata pregătite pentru un ceremonial al minţii.
           Deciderea fără echivoc, împreună cu exprimarea relaxată după ce decriptată, a sinelui, constituie argumentarea scrierii la Viorica Toaca Osipova, care nu putea fi mai direct-expresivă de atât: „Eu sunt femeie”.

Pentru unul ca mine, care se mai joacă uneori cu cuvintele, forţându-le înţelesurile pe axe stranii, pot spune că aici e partea necesară potrivirii imaginarului cu existenţialul, a unei lecţii de estetică pură.
           După ce ajungi să citeşti poezia, având şi privilegiul de a cunoaşte poeta, riscul subiectivităţii deşi existând, deîndată însă dispare miraculos în beneficiul efectivei obiectivităţi. Pentru că rigurozitatea categorică permite determinarea corectă a parametrilor conceptuali.
           Dacă-mi spune cineva cum s-ar putea face faţă unui asemenea vulcan de senzitivă convingere…: „Sunt intoxicată cu otrava iubirii/ Straniu-are gust dulce ca mierea/ Împotriva ei nu sunt doctorii/ Alinarea ta e toată mângâierea.// Este prea târziu acum să-ţi spun,/ Că nu am aer... cât de mult te iubesc/ Cu mare greu puterile-mi adun/ Nu plâng, sunt fericită şi zâmbesc.// Stai, nu pleca... sau... poţi să pleci/ Nu ne leagă nimic, ochii ţi-s goi/ Oricum serile lângă tine sunt reci.../ S-a spulberat iubirea dintre noi.// De-ţi va fi dor de mine, spune-mi/ Atunci când vei dori să vii înapoi/ Voi plânge o mare de lacrimi/ Şi voi îneca distanţa dintre noi.” (Poţi pleca).
          A! Da… Vreţi coordonatele plasării pe orbită a unei emoţii nedisimulate? Altfel spus, mai mult chiar de atât, ecuaţia clar definitorie a unui apogeu? Imediat, programatic şi indiscutabil ofensiv-autoritar din partea poetei: „Eu sunt femeie născută din iubire/ Şi cu iubire viaţa mi-o trăiesc/ Eu sunt femeie şi merit fericire/ Ea se revarsă în ochii ce te privesc.//Eu sunt femeie, sunt o vrăjitoare/ Cu vorbe dulci mereu te ademenesc/ Datoare sunt să fiu încântătoare/ Dacă te vreau, pot să te cuceresc.// Eu sunt femeie cu zâmbetul pe buze/ Şi glasul curgător ca un izvor/ Eu sunt femeie, deseori confuză,/ Dar viaţa mă dirijează şi o ador.// Eu sunt femeie... uneori nebună/ Obraznică, vrând lumea la picioare/ Nu-ngenunchez, sunt o furtună/ Şi nu-mi pun inima la închisoare.// Eu sunt femeie, zeiţă şi sclavă/ Cu sufletul poate ciuruit de tristeţe/ Cu răbdarea încinsă ca o lavă/ Femeie, obligată să eman frumuseţe.” (Eu sunt femeie).
           Sunt curios cum mai scăpaţi de aici!?... 
           Oricum ar fi soarta, oricât de şireată, alunecând spre anacronică pe alocuri, cu întreagă băgare de seamă şi tot nu îmi fac probleme atâta timp cât există această doză de efervescenţă care e greu de încadrat pe o scară a furtunilor ori a seismelor…  „Bună! Iubitul meu, cunoscut-necunoscut/ Mi-e dor să ştii, din ce în ce mai mult/ Nu mă ajută soarele, nici nopţile cu lună/ Umblu cu capul în nori, ca o nebună.// Mă doare gândul, când cred că ai uitat.../ Mi-e greu să-mi imaginez că m-ai lăsat./Nu voi dori să fiu iubita nimănui să ştii/ Voi înceta să cred în dragoste de nu vii.// Iubitul meu, tu eşti motivul de a respire/ Eşti povestea ce în fiece noapte o pot visa,/ Viaţa împreună cu tine e plină de sens/ Mă simt cea mai fericită din Univers.// Iubitul meu, hai, nu mai rătăci prin lume/ Vino azi, acum, sau poţi veni şi mâine/ Eu te aştept, şi te voi aştepta mereu.../ Eşti împăratul şi stăpânul sufletului meu.” (Iubitul meu necunoscut).
          Ei, dar multe ar fi de zis… Mă voi opri deocamdată, din această primă abordare, cu ce altceva aş putea decât cu acest „Cuvânt”: „Fulgerător poate să te doboare un cuvânt/ O expresie inertă, aruncată la întâmplare/ Apoi spunem c-a fost o glumă, jignind,/ Uităm că cuvântul, este o armă şi doare.//Ne simţim vinovaţi, avem resentimente.../ Vorbim despre bunătate ca despre ceva sfânt,/ Dar des găsim cu uşurinţă din miile de cuvinte/ Pe cele ce pot să te răpună la pământ.// Cuvântul poate fi ca sabia scoasă din teacă/ El pătrunde şi taie în suflete cu putere/ Cu timpul, crezând că totul o să treacă.../ Nu se uită uşor o vorbă, ce a adus durere.”
          Un lucru ar fi neapărat de zis… îmi spunea de foarte curând, Viorica Toaca Osipova, despre ea, cum e să înveţi citirea şi scrierea în limba moldovenească, atenţie! în chirilică… apoi să îţi desăvârşeşti studiile în limba rusă, pentru ca prima ‘limbă străină’ să îţi fie limba română; care se dovedeşte a fi oglinda în care îşi mărturiseşte adevărata trăire!