Adeseori mi se întâmplă să vorbesc cu timpul. Stau ore în șir. Vorbesc. Fiindcă mă doare. Dar nu-mi răspunde. E ca atunci... când cineva te crede puțin... nebun. De multe ori se-ntâmplă. Îi întâlnim pe stradă. Și nu ne pasă. Noi mergem mai departe. Și îi lăsăm. În lumea lor. Așa și timpul. Mă lasă. Nu mă bagă-n seamă. Atunci când eu îl rog. Am obosit, îi spun.

Nu pot să mai alerg. Și, cât aș vrea! Să se oprească. Doar o secundă. Să stea pe loc. Atâția ani... Am alergat. Și am dansat. Acum dansul acesta nu pot să-l duc. Mi se încurcă pașii. Iar sufletul... Ar vrea să iasă. Din matcă. Să zboare. Ca fluturele. Ați observat vreodată cum se naște un fluture? Ați urmărit momentul magic? Așa și sufletul. Când vrea să zboare. Își desface aripile. Cu grijă. Și zboară. Un zbor frumos. Spre infinit.
         Le privesc zborul. Sunt mulți. Atâția fluturi zboară. Iar dansul lor este divin. Valsează. Aș vrea și eu... Peste un timp. Să fiu un fluture. Albastru. Să intru în dansul lor divin. Și să valsăm spre aștri.
         Dar mă agăț din nou de timp. Stau în genunchi. Și îl implor. N-am implorat pe nimeni. Într-un târziu el îmi răspunde. Că este surd. Și, nu are leacul pentru mine. Deci am să rămân omidă până când... Un fluture albastru va porni din mine.