Cobor din maxi-taxi. Ciudat. Mă simt strigată. Întorc capul. O fată tânără. Frumoasă. Îmi zâmbește. Nu-mi amintesc să mă fi strigat. Dar am simțit-o. Mă apropii. Parcă ne știm de când e lumea. Îmi spune încet:
-    Eu cred că ne cunoaștem și din altă parte. Nu numai de pe feisbuc. Poate acolo unde ați lucrat.
-    Nu cred. Acolo n-aveam cum. Eu n-am lucrat cu public.


O privesc. Și parcă o cunosc și eu. De undeva. Ceva mă atrage. La această fată. Încerc să mă gândesc că poate o asemăn cu cineva. Nu știu. Nu-mi vine nimic în minte. Vorbesc. Vorbim. Și ne îndreptăm spre casă. O iau cu mine. Vreau să-i dăruiesc ceva. Mă obsedează. De unde o cunosc. Ne-am cunoscut doar virtual. Acolo ea nu are poze. Doar câteva.
         Și glasul parcă i-l cunosc. Și ochii. Privirea. Zâmbetul. Nimic nu pare a fi străin. Eu cred că ne-am mai întâlnit. Într-un alt timp. O altă viață. Altfel n-ar fi acea scânteie. Ce s-a aprins. Sau poate că... În fata aceasta mă văd pe mine. E tinerețe. Gingășie. Maturitate. Toate deopotrivă. Aș vrea ca drumul să-i fie lin. Să nu-l repete pe al meu. Deși... nimic nu este întâmplător. Nici întâlnirea noastră. Rămâne doar să ne dăm seama. Care e scopul.
      
***

         Da. Știu. Ți-am auzit gândul. Mi-ai spus un nume. Și crezi că acest nume este scopul. El este. Dar ai mare grijă. Pe lume sunt mulți hoți de inimi. Poate de-aceea noi ne-am întâlnit. Ca eu să nu te las să suferi. Ești un copil sensibil. Ar fi tare trist. În darul pe care ți l-am dat ai să găsești răspunsul.
       Te vei liniști după o vreme. Acum probabil te vei răzvrăti. Ascultă-mi gândul. Ai să vezi că este bun. El te îndrumă. Eu știu demult. Eu știu că pot vorbi în gânduri. Cu cei dragi. Vei scrie apoi și despre suferință. Căci te va afecta. Dar pașii îți vor merge mai departe. Nu-ți fie teamă. Dă ce e mai bun în tine. Descarcă-ți sufletul. Și vei zbura.
 
***
       De ce spun toate acestea unei străine? De ce mă afectează? Oare cumva eu sunt geloasă? Pe tinerețea ei? Nu. Mai mult ca sigur. Cum spune ea, ne-am auzit chemarea. Vorbim de-acum în gânduri. Și vom scrie. Să nu uităm. Vom fi doar două personaje dintr-o carte? Vom fi mai mult?  Eu zic că timpul le va rezolva pe toate. Atunci vom ști. Ne-am întâlnit în mersul meu spre infinit. Să-i dau ștafeta. Ștafeta vieții. Poate m-apropii. De infinit. Pe urma mea o altă pasăre o las să zboare. Dar cât aș vrea să aibă un alt drum! Căci drumul meu a fost cu lacrimi. Și cu sânge. Sângele lăsat de pașii mei. Atâția ghimpi. În tălpi. Dar cel mai mult în suflet. Acolo au rămas înfipți. Iar sânge nu mai e. S-a terminat demult.