Poetul bătrân ştie că e ora cinci.Aerul stă greu peste pieptul lui, ca o lespede de mormânt.Bastonul sau ochelarii?Se sprijină în cot şi caietul cu poeme se iţeşte de sub pernă.În pernă sunt fulgi de gâscă,tocmai de la Jimbolia,de la sor-sa.Gândurile stau la poartă.Aşteaptă să se ridice oblonul şi poetul să scrie undeva DESCHIS.Ochelarii şi-i şterge pedant,cu o bucată de piele de căprioară.Cuvântul capătă imagine şi pe ecranul minţii apare deja primul vers:un pui de căprioară care învaţă să meargă.Bastonul e rezemat, un soldat mut,lângă fotoliu.

Bate clopotul de la biserică şi toaca-i cheamă pe toţi;căprioara se-amestecă printre gânduri,le încâlceşte şi le zăpăceşte:să ia ceva pentru memorie.Desface capacul stiloului,sugativa absoarbe cerneala din vârf.Primul vers şi se opreşte.Şi inima i se împotriveşte.Telefonul fix e departe.Primul vers şi o cafea tare.Apucă sceptrul ca un rege şi face primii paşi.Căprioara îi sare înainte,o vede pe covor,ba chiar în faţa bibliotecii.O ameţeală îl furnică pe sub piele.Primul vers.Atât.Când era tânăr scria două strofe până la ora şase.Pune ibricul pe aragaz.Căprioara sare din apa fiartă,apare şi-n zaţul de cafea.Coana Lenuţa i-ar putea ghici.Chiar vede o căprioară:pe alb.Inima îşi vede de treaba ei şi poetul oftează.Primul vers.Spre amiază o să scrie mai mult.Pesemne,despre o căprioară care se-mpiedică,o inimă care vociferează.Sau despre toaca care-i vesteşte pe toţi.