Femeia la cincizeci de ani scrie cel mai frumos poem de dragoste, marți, când se-ntoarce de la înmormântare. Pentru că toată dimineața s-a agățat de sfinții de pe pereți, cu mâinile goale; ea, pipernicita, păcătoasa, care abia stâlcise în picioare un muc de țigară.Și nu cerea nimic;ei, sfinții, stăteau cu ochii în sus, biserica în culori stridente îi întorcea privirea de pe-o parte pe alta, ca pe-o clătită.

Preoții cântau grav și ploaia nu reușea să stingă lumânările aprinse. Femeia ar putea să scrie prea mult despre nefericire, dar, pentru echilibru, scrie un poem ridicol, în care o mănușă desperecheată își întâlnește perechea pe o bancă, sau între tufele de bujori, chiar acum când au înflorit pentru două săptămâni.Femeia asta ascultă slujba ca o păcătoasă, numără lumânările care pâlpâie voioase;tăcerea e străveche, o simțe în ziduri,pe care le-ar răzui cu dinții. N-are voie să strige,preoții promit fericirea în care vrea să creadă. Ea scrie un poem de amor , e ca o notă falsă într-o capodoperă.Privește în jur și observă nefericiri  prinse de pleoape, de barbă, de mâinile care freamătă.Poemul de iubire ar fi prea mic pentru fericirea din biserică.E boldul cu care se prinde doliul la rever. Pe stânga sau pe dreapta? Nimeni nu știe.