Mady Ivănescu – Pe aripile gândului, Ed. Grinta, 2017

Cu o carte vădit provocatoare păşeşte-n lumea bună a poeziei Mady Ivănescu, o carte care, dincolo de momentul debutului vorbeşte despre un condei deja aplecat asupra hârtiei, despre un îndelung exerciţiu, fapt ce nu explică şi nu justifică întârzierea pasului.
„Pe aripile gândului” este un titlu cât se poate de inspirat şi potrivit pentru un volum între coperţile căruia autoarea ne poartă dintr-o parte într-alta a lumii - o lume exterioară la care se raportează nemijlocit, cu care interacţionează constant, schimbând energii şi stări - dar şi prin tenebroasa sa lume interioară, una a extremelor, a furtunilor, a luptelor interioare.


Încă din primele versuri ale cărţii autoarea ridică voalul aşternut peste poeme, dezvăluind din start viziunea sa poetică, dar fără a consuma vraja: „La început a fost gândul,/Iar Manas când prinde putere/şi iese din tăceri eterne/Cuvintele se-aştern în fraze” (Cuvinte), sau: „Dacă pământul ar fi în beznă/cu sufletul meu l-aş lumina şi/Ţie ţi-aş face cărare” (Dacă), sau: „Am ştiut cum este cerul senin,/dar n-am ştiut cât este de frumos/decât privindu-l cu tine” (Am ştiut şi n-am ştiut).
Multă frământare în poezia ei, multă interogaţie, iar din acest zbucium lăuntric o lume întreagă pare a avea de câştigat datorită planurilor armonios îmbinate sau suprapuse, o trăire altfel omogenă, gândită ca un ansamblu armonios.
Firul roşu al acestei cărţi alcătuite tematic în jurul a două motive ordonatoare de sorginte mitologică, al lui Orfeu şi al călătoriei iniţiatice este dat, paradoxal de interacţiunea poetei cu sfera creştină, divinitatea fiind la orice pas detectabilă într-o scriitură caldă, plină de tâlcuri dar şi de tâlcuiri.
Mady Ivănescu nu ratează ocazia aprofundării propriilor stări, anumite mirări părând a fi menite inclusiv pe ea a o surprinde, la fel cum multe din explicizările din poem par a fi făcute pentru ea însăşi.
O anumită doză de narcisim dacă vreţi, una evident venită din revenirea asupra textului în ansamblu, asupra cuvântului, asupra versului, a imaginii, a unui enunţ poetic sau asupra accentului pe acesta, o frământare şi o aplecare ce aduce cu migala artizanului care ştie că o bijuterie este cu atât mai valoroasă cu cât este mai mult lucrată şi şlefuită.
Gestul e cu atât mai salutar cu cât vorbim de un volum de debut, iar poeta nu are încă vârsta bilanţului poetic al creaţiei sale, ea nerezistând, totuşi, tentaţiei de a (re)scrie, într-un salutar şi evident efort de rafinare, de finisare şi chiar esenţializare a scriiturii ei, o esenţializare expresivă de după care lasă a se vedea un tumult interior strecurat subtil în cuvinte.
Deşi multe imagini sunt construite din cuvinte simple, al îndemână, forţa imaginii are profunzime şi greutate, fapt ce ne îngăduie să luăm în calcul un artificiu liric, o strategie dacă vreţi: „Nu-mi place tristeţea, deşi,/din când în când bate la uşă,/şi o alung, căci ea provoacă/moartea spiritului.//Îmi place frumosul/din viaţă care mî înalţă” (Îmi place şi nu-mi place), sau „Într-o zi/n-am să mai pot saluta/zorile./Le-ar păsa?” (Cine ştie?!).
De aici, de la această luptă cu sine însăşi şi până la starea de elevare spirituală mai este un singur pas, riscând şi provocând un topos poetic inconfundabil.
Simţi în poezia lui Mady Ivănescu presiunea existenţială, stampele ei strecurate-n vers sunt desprinse din cotidianul cenuşiu, aceste tribulaţii părând a fi cele care i-au întârziat debutul: „Mă urc în trenul viselor/În ultimul tren/spre tine vin” (Sărutul), sau: „În lumea noastră e-atâta frumuseţe,/nu-s nori,/plutim deasupra lor,/nimic lumesc nu tulbură chemarea/ce o simţim/în regăsirea noastră/pe Podul Curcubeu” (Podul Curcubeu).
Atrage şi contrariază în acelaşi timp la această poetă alternarea, chiar trecerea bruscă uneori de la poemele lungi, de respiraţie, la cele cât o fulguraţie de gând.
Aplecându-te cu atenţie asupra textelor nu ai cum să nu vezi că această alternanţă de planuri dacă vreţi are nemijlocit darul de a acorda respiraţii lectorului în actul intimat, aproape confesiv al discursului ei poetic.
Din alăturarea unor cuvinte simple poeta reuşeşte imagini de forţă, consistente, o anumită adiere de grabă simţindu-se-n scriitura ei, pe de o parte existând senzaţia că a plecat în căutarea timpului pierdut, risipit departe de hârtie, pe de alta planând ideea recuperării manuscriselor sau eboşelor din memorie.
Iese astfel o carte rotund proiectată, iar senzaţia unor poeme rescrise vine numai din repetarea unor teme, fapt ce trădează ancorarea serioasă la un demers artistic altfel eliberator, dar şi dependenţa de anumit stări şi emoţii, chiar de ciclicitatea anotimpurilor, fiecare din acestea fiind (des)cântat pe rând.
Mady Ivănescu este o perfecţionistă în felul ei, restructurează asiduu, rescrie febril viziuni, reordonează meticulos stări, ajustează, rescrie teme întregi în alte poeme sau le plasează într-un cu totul alt ambient liric.
Nu este suficienţă imagistică, este o oarecare tuşă de narcisism, venit tocmai din constanta nevoie de finisare, de accentuare a enunţului poetic în alt context.
Aşadar, pornind tocmai de la această vizibilă stare de constructor de universuri proprii, Mady Ivănescu nu poate rezista tentaţiei de a-şi rescrie poezie constant, într-un absolut deosebit şi admirabil efort de rafinare sau esenţializare expresivă.
Sunt premize care ne îngăduie aşteptarea, dar care ne şi dau certitudinea că volumul următor va aduce o poetă net superioară celei de acum, un volum mult mai unitar tematic şi stilistic decât acesta.