Nu știu de-i vreme rea sau bună, nici dacă zorii au înghețat, nu știu de este lună plină și nici de latră câini-n sat, dar sigur știu că-n astă lume ce e plecat, e bun plecat.
Tânjim atât cât ține viața după un blid, din ce-o fi el, cu boabe simple, apoi alese, după o casă din chirpici, apoi mai vrem geamlâc la stradă, să râdă floarea din pervaz, mai vrem apoi și-o sobă oarbă și-un lemn de fag băgat în ea, apoi un șemineu călduț la față, cu-o blană albă-n dreptul său!


Dorim și haine simple, simple, din indian sau din barchet, din pânză albă, țesută-n casă, apoi  mătăsuri sau atlas, dantelă, voal sau tul din Franța, ghetuțe cu fermoar și ceas!
Și câte-ai vrea, când ieși în lume și când te miști mai abitir, să vadă lumea cea străină ori neamul tău apropiat, să vadă satul și orașul cine ești tu, nu cine-ai fost!
Și câte-aș vrea, când ies din casă, să întâlesc în calea mea, la ce mi-e gândul astă-seară sau unde-am fost alaltăieri, când vântul șuiera prin ramuri, iar tu priveai, zâmbeai, tăceai...
Tu nu mai vrei nici casă mare și nici pe masă trufanda ori carne grasă și slănină, nici vin băut gogâlț-gogâlț! Nu vrei arginți și nici paftale, nici casă mare în buric, nici limuzină somptuoasă și nici pantofi de lac cu stras. Nu vrei nimic, doar amintirea-ți blândă, caldă ce a rămas din plin în noi, o rază de lumin-albastră sau curcubeu cu  roz-bombon... O lacrimă de bucurie, că tu ai fost, ești și vei fi un semn pe cerul înstelat și-n inimile noastre, toate, făclie-n dor nelimitat!
Privești spre garderoba-ți goală sau spre parfumuri pe ales! Privești spre noi, spre lumea noastră și-ncet, în taină, tu te-ntorci! Privești și-atât, căci ele, toate, sunt vechi și goale, mici furnici, deșertăciuni la drumul mare, nimic din aurul dorit!