Le scriu...
iubirea mea, eşecul meu
îndoielile mele, decepţia mea
ardoarea şi pudoarea
îndrăzneala şi laşitatea
neputinţa mea, egoismul şi vanitatea,
narsicismul şi dreptatea
meschinăria şi libertatea...
le scriu pe şoaptele timpului
trăit în farmec demult,
le scriu pe tălpile iubitelor
desculţe ce au au lăsat urme
pe întunericul de iarba crudă a nopţii...
le scriu pe fumul ţigărilor
ce se pierde în nori efemeri,
le scriu pe pleoapele tale obosite, albastre
le scriu pe inima-ţi plină de durere
plină de-atâta iubire,
le scriu pe lumina stelelor ce se sting,
pe faţa candidă a lunii...
le scriu pe toţi pereţii albi , albaştrii, negrii
galbeni şi uneori chiar roşii,
le scriu pe creasta vântului
ce poartă departe parfumul din noi
împrăştiindu-l în alte lumi
ce- odată le vom ajunge.
Magia unei nopţi de iunie
Am închis poarta ce dă în stradă,
lăsând cheii să zgârie inima
acestei nopţi magice de iunie.
Am agăţate în pridvor
trei stele ce se încarcă de la soare
"made în China"
să-mi lumineze curtea
şi să-mi alunge spaima mea de întuneric...
Câinii dorm adânc...
am găsit printre amintiri o ţigară
de acum treizeci de ani,
fumând-o mă reântorc
la nebuniile din lunga mea tinereţe.
Suava mea nevastă somnambulează
borborosind pe acoperişuri imaginare
poemele mele de iubire...
O aştept să se trezească
şi să-mi cadă în braţe
Muza rănită
Pe unde zbori, de unde vii pasăre trudită ?
Din ce munţi ori galaxii, te întorci rănită ?
Ori vreo stea mi te-a rănit, ori pe ceruri crinii ?
Penele-ţi de-argint ţi-au zmuls barzii ori stràinii ?
Nici o stea nu m-a rănit, nici pe ceruri crinii
Penele de-argint mi-au zmuls, barzii nu străinii.
Vin în zbor din munţi de vis, peste-ocean de ape...
Unde-a fost rana mai grea, m-am lăsat aproape...
M-am lăsat în versul tău, care curge lin amar
ìn tristeţea ta felice si-n romantica-ţi iubire,
Să-ţi stropesc cântul cu lacrimi, si să te îmbrăc în har
Pana ta de-argint să plângă, râuri lungi de strălucire...
M-am lăsat la tine-n gând să răsuflu doar o clipă,
Zborul lung m-a istovit, sufletul amar îmi plânge
Stiu că tu-mi ve-i da din nou forţa sfântă în aripă
Să zburăm prin visul meu oglindit în vers de sânge...
Psalm
În lacrimile mele se oglindeşte nemărginirea-ţi
de arşiţa păcatului meu fug la umbra măreţiei tale,
beau otrava vieţii sperând mereu în elixirul
eternităţii, ce-o să mi-l dărueşti mustrându-mă,
deschid greoi inima când mă arde focul chemării tale,
lăsând uneori să-mi umple cărările încâlcite din ea
cu primăverile de iubire, cu simfoniile cereşti
spărgându-se în urechile mele surde, în care naşte ecoul
vocii tale ce-mi creşte şi-mi înobilă sufletul.
Nu ştiu aproape mai nimic de tine ştiu doar de existenţa ta,
pentru-că eu exist în acest univers,care-i sinonim cu tine!
Ştiu de ochii tăi, văzând aproape în fiecare zi soarele,
ştiu de respirul tău, simţind adierea sublimă a zefirului
ce freamătă într-o sfântă tulburare, parfumul florilor.
Ştiu de iubirea ta uneori, atunci când nu ştiu ce-i ura,
ştiu de ploaia ce-o cerni şi peste cei buni şi peste cei răi,
din ultimi, cu toate luptele mele chioteşti, fac parte.
Ştiu de glasul tău când mă înspăimântă din tunetele furtunii,
ştiu de lacrima ta ce cade în roua ce dă farmec
nopţilor enigmatice şi-a dimineţilor înlăcrimate de vară.
Ştiu de tristeţea ta, când poleeşti toamnele cu nostalgie,
de şuerul tău în răceala viscolelor din iernilor perene.
Ştiu de tine puţin, dar îmi ajunge certitudinea că te simt
şi că tu îmi faci minunată şi ciudată fiecare zi, pentru-că exişti!
Tenişii de duminică
Îmi aduc aminte de lumea
după care tânjesc, în care
cu-adevărat vă spun, eram fericit !!
Pe uliţa noastră, care se numea Mara
după numele râului din munţii Gutinului
pentru-că noi eram o colonie maramureşană
pe un pământ străbun, luat de la boieri
şi dat nouă...Toţi vecinii eram ca o familie comună,
fiecare cu părinţii şi fii lor ce trăiam
într-o veşnică armonie.
Nu ca o familie alargată... o cum se spune?
Vecina noastră Niţa lui Ionu lui Georghe zis Hoban
avea şi ea ca toate famiile de pe uliţă
mai mulţi copii.
Mărie era cea mai mare de-o seamă cu mine
vecina şi colega mea de clasă, fiind fată,
pe lângă tenişii chinezeşti ce-i avea
după câte îmi amintesc avea şi o pereche de sandale
ca toate fetele să le încalţe duminica.
Tenişii mi-i împrumuta mie în fiecare weekend...
îi spălam...şireturile separat...
Aveam o covată de tablă lângă fântână
îi puneam de-amoi , apoi... îi săpuneam
cu un săpun mare cât o cărămidă,
apoi...îi puneam să se usuce în parii din gard.
Erau frumoşi acei tenişi chinezeşti...
după atâtea spălături au prins o culoare de cer senin
îi încălţam cu mândrie mereu îndatorat
colegei mele Măria lui Niţa.
S-a stins săraca la treizeci de ani lăsând
orfani trei copii,doi băieţi şi-o fată...
Marcel era cel mai mare
avea ochii clari ca cerul
şi ca tenişii spălătociţi ce mă făceau fericiţi
încălţându-i în fiecare weekend
Toamnă timpurie
Nu-s frunzele coapte ce mă dor,
nici brumele ce vor veni
nu-mi vor răci de tot sufletul....
mă doare greutatea pleoapelor tale
ce se închid câte un pic cu fiecare toamnă,
lăsând în lumina ce ţâşneşte din tine
o palidă şi blândă dâră de amurg...
Vis de septembrie
Te-am visat iubita mea doamnă
Că erai o plăcută şi romantică toamnă.
Eu un copac cu tâmplele stufoase, ruginii,
Ce te-aşteptam în mijlocul pădurii ca să vii.
Şi-ai venit într-un târziu călătorind pe lună plină
Îmbălşămându-mi crengile cu dulcea ta lumină.
M-ai sărutat, cu tremurul delicatelor tale mâini !
Sărut ce mi-a pătruns adânc şi-n rădăcini.
Apoi te-ai înălţat într-o puzderie de scântei albastre
Zburând pe coama sălbatică a iubirilor noastre
Lăsându-mă înfăşurat în a tristeţii nesfârşită pânză
Cu fiecare lacrimă îmi cade câte-o frunză.