1.

chemarea deschide
imaginar
acolada indecentă
a trupurilor

ecoul despletit
în spirală
va sângera mereu
o plecare





2.

frica de a denumi frica
şi misterul redus la diacritice
satură foamea de promisiuni
cu accent pe prima silabă

îmbrăţişările de plastic
ne salvează până la următoarea moarte
să ne prefacem că suntem cealaltă jumătate
a împlinirii

curând frigul va acoperi umbrele pereţilor
doar spațiul dintre noi va rămâne cald
vârfurile degetelor subţiri se vor atinge delicat
pentru a nu leza mitul incert
al supravieţuirii

oh cât de târziu s-a făcut în trupuri
şi ce linişte prin singurătăţile noastre





3.

pe marginea prăpastiei
îmbrăţişez frigul până îmi intră în oase
cu seninătatea omului care nu mai are nimic de pierdut
îl îmbrăţişez

aş putea să dorm
somnul înseamnă uitare
dar dumnezeu are ţinere de minte
numără şi înapoi

ultimul pas
desface nodul neliniştilor
mă îngrop într-o piatră
cădere în sine


4.


călcâiul nopţii striveşte
omul străzii închide lumina zilei
în cutii de conserve
undeva lângă el o femeie neiubită
suflă peste rana ultimului vis
e frig oamenii au închis ferestrele
şi vorbesc despre singurătate


5.

memoria încurcă anotimpurile
nu mai ştiu dacă orbirea s-a produs
în vagonul acela plin cu navetişti
sau după ce mi-am pierdut bagajul
între două trenuri anulate
doar momentul oglinzii a rămas viu
şi propria reflexie
acum respir odată cu mine



6.


nu-mi plac ghicitorile dintre puncte
e prea multă frângere-n cuvinte
şi prea multă moarte în frica de moarte

învăţ să merg pe sârmă
cu ochii legaţi



7.


agăţată de zborul unui pelican
mă înalţ deasupra stărilor
căutând noi mistere

uneori cobor în nopţi necunoscute
privindu-mă într-un ochi străin
ca o validare a propriei existenţe

sunt acuzată că sufăr de imaginaţie
boală gravă subliniată cu roşu
râd uimită de adevărul celorlaţi
care construiesc din iubire
cuşti pentru oameni

deasupra norilor lumea semăna
cu gutuia din geam
mai târziu s-au inventat lacătele
iar pelicanii au fost interzişi




8.

priveam cu ochii întorși cum ceilalți
se chinuiau inutil să deschidă fereastra
parcă trecuse noaptea nu mai știu
dacă eram suficient de îndrăgostită
încât să pot ierta promisiunile uitate

busola inversase nordul singurătății
toate direcțiile indicau absența oricărui spațiu
tocmai asta îmi spuneai despre fericire

ce este iubirea
je t’aime
moi non plus
îmi răspundeai grav
accentuând lirica
acestei crime perfecte

un țipăt ascuțit m-a trezit
crescusem suficient și toate gesturile
mi-au fost interzise




9.


iluzie

păream vindecată deşi târam după mine
un sac plin cu cioburi vechi
o pasiune ciudată pentru marginile acute

mă priveam în ele ca-ntr-o oglindă
vorbind frumos despre viaţă
trecea repede şi mereu era ultima ţigară
de parcă viitorul ar fi fost viitor

cum reuşesc oamenii nemângâiaţi să adoarmă
în somnul lor câte vise grele se sinucid
când va dispărea neliniştea asta
ca o pată rezistentă la înălbitor

printre convoaiele ambulanţelor
caut un loc unde să plâng în pumni
şi păream vindecată
păream


10.


alerg fără sens
întrecându-mi gândul

nu-mi spune că oraşul e pustiu
mai bine odihneşte-mi fruntea

ştii
mi-e toamnă
şi dor de palmele tale calde

ştii
din mine n-au plecat
toate păsările

ştii