Am coborât din tren. Acelaşi tren  personal pe care-l ştiam de-o viaţă: Iaşi-Dorohoi, încet, mizerabil, slinos. Doar câţiva ţărani au mai coborât. Au luat-o pe șoseaua ce duce  spre satul natal. Mergeam în urma lor agale. Când am plecat, în urmă cu 20 de ani,  gara  forfotea de lume. Era puhoi de elevi şi studenţi.  
M-am uitat  la clădire roşie a   gării. Acum  e pustie: mai mică şi mai murdară. Şeful de stație nu mai poartă şapca aceea roşie frumoasă de ceferist. E îmbrăcat  ca orice călător. Fără uniforma aceea albastră, cu șapcă... a doua armată a țării. În  mâna dreaptă doar un steguleţ galben, murdar, salutând  mecanicul de locomotivă.

Peronul e  năpădit de  buruieni, de  gâştele  impiegatului şi guguştiuci. Peste tot găinaţ. Și  în sala de așteptare. Vrăbiile își făcuseră  cuiburi.  Câteva  ciori croncăneau pe zidurile de la veceul gării.    Cârdul  de  gâşte trece legănându-se peste calea ferată. M-am uitat spre magaziile de cereale. Pe vremuri forfotea de oameni la lucru.    Acum, nimic, nici o mişcare.  Doar  vântul    adie   frunzele tufei de liliac. E singura tufă  pe care  o ştiam, rămasă  neatinsă  de trecerea timpului.  Am avut o tresărire. O ciudată  stare melancolică  a pus stăpânire pe mine. M-am schimbat eu sau gara?!...             
Mi-am amintit de basmul  Tinereţe fără bătrâneţe  şi viaţă fără de moarte. M-a cuprins teama. Nu, nu se poate ca totul să fi murit aici! Mai aveam o speranţă.  Raiul meu!                                   M-am îndreptat spre podul de peste Jijia. Îmi şi bucuram ochiul la gândul  că voi revedea raiul meu.  Jijia copilăriei!                 Acolo unde mă scăldam în fiecare vară, în apa mică  curgând   alene  peste nisipul   de la Canton. Era  singurul loc nisipos. Stăteam   lungit  în Jijia,  nisipul   de sub mine părea o pătură aspră,  apa  abia îmi ajungea  până  la urechi,  curgând  lin, învăluindu-mă  caldă, sub soarele arzător, ca mângâierea unei fecioare.      
M-am  oprit la pod. M-am  uitat   la malurile pline de sălcii –   unde  mă rătăceam adesea  compunând  în gând   povești  nescrise  de iubire . Şi plopii aceia mari de la Canton – o desfătare. La  umbra  lor visam… iubiri  poetice  și aventuri romantice.                        Deodată o văd. Jijia e goală. Ca o  apă pustie în deşert. Nicio salcie, niciun plop. Buldozerele  lucraseră la amenajarea râului. Din raiul meu, doar malurile  goale arse de soare.  Şi pustiul…  Am  început să înjur. Iritarea mă  făcuse  vulgar. Ca eroi  lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai.           
***
       În depărtare satul mă chema nostalgic cu tălăngile de seară.  L-am privit cuprins de angoasă. Ezitam să mai  revin acasă. Mă simțeam străin  în satul meu natal.  În mi era teamă să mă apropii de locul unde am copilărit.  Teama de același pustiu…   Stăteam pe pod şi priveam  la apa Jijiei, altădată atât de dragă.  
Turburat de seara care se apropia, de apusul soarelui, de natura  aceea  pustie  priveam la  râul  copilăriei, acum  parcă  mai tulbure şi mai murdar. În  aer se ridica din Jijia un miros de baltă stătută. Dezolat, n-am reuşit să trec peste pod. M-am  întors la gară. Peste câteva minte aveam tren  dinspre  Botoșani   spre Iaşi.       
     Gâştele împiegatului  se întorceau flămânde de la magazii. Nu mai găsiseră  nimic  prin magaziile goale.  Împiegatul, îmbrăcat în haine de ţăran, a ieşit din nou cu același  steag murdar în mână. Nu-l mai flutura. L-a salutat mecanic pe mecanic. M-am urcat în  coada trenului. Gara s-a făcut tot mai mică şi mai mică… Apoi a dispărut.