Mioara Bahna – „Dublin – miracolul normalităţii”, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2017

Parcă tocmai pentru a demonstra că ideea preconcepută conform căreia autorii jurnalelor de călătorie sau memoriale sunt simpli oameni care scriu mai mult pentru ei înşişi, pentru a nu uita, pentru a fixa în timp şi spaţiu existenţial o idee, o trăire, o emoţie s-a apucat Mioara Bahna să scrie cartea „Dublin – miracolul normalităţii”.
Tocmai de aceea Mioara Bahna supune atenţiei o aparenţă de jurnal născut pe tărâmuri irlandeze, în fapt o carte cât o confesiune, stârnită tocmai de emoţia (re)găsirii fiului aflat departe.


Aşadar, mânată (tocmai) de dorinţa salvării unor clipe unice de la uitare, autoarea pare a vrea să ne instruiască nemijlocit asupra frumuseţilor şi ademenirilor călătoritului în sine, iar spiritul său didactic amprentează scriitura, lectorul trezindu-se adeseori pus în bancă şi nevoit să fie pe rând personaj complice la derularea evenimentelor, fie simplu asistent.
Convinsă cumva de faptul că se poate învăţa şi din povestea, din redarea unei călătorii, Mioara Bahna pune accent pe amănunt, dar fără a cădea cumva în descriptivism.
Ea ne poartă prin parcurile acelui colţ de lume, prin muzee, incită la revelaţie, provoacă la studiu şi căutare, la aprofundare, însetând cititorul avid de cunoaştere.
Indiscutabil aerul aristocrat al scriiturii sale vorbeşte nemijlocit de îndelungul său exerciţiu artistic, iar în paginile în care ia la pas destinele artistice ale unor scriitori cunoscuţi care sunt legaţi ombilicat de acel spaţiu, indiferent că vorbim de băştinaşi sau de alţi vizitatori se simte cel mai bine asta!
În privinţa acestora din urmă ea face o adevărată demonstraţie de forţă, evocând şi invocând în aceeaşi măsură, citând şi dând detalii, făcând caz de cunoştinţele şi de cultura avută.
Dă citate din aceştia, le dezvoltă sau subliniază biografiile, iar multe din pasaje nu mai au aerul unor note de călătorie, autoarea alunecând voit înspre lumea criticii, în care este pe deplin acasă.
Totodată, sunt pasaje uşor stânjenitoare pentru lectorul care ştia clar despre acei autori, dar nu le aprofundase opera sau viaţa.
Cred că acest exces vădit şlefuit şi dezvoltat ulterior emoţiei în sine, această intervenţie cerebrală în text dăunează întregului ca atare şi devine bila neagră a lucrării, scoţându-l evident pe cititor din reveria de până atunci, din visul şi din dorinţa de a-i călca pe urme călătoarei povestitoare.
Ea zeifică în aceeaşi măsură dar şi dezbracă de mit personaje cu un aplomb parcă menit să prevină dezagremente şi inutilităţi în privinţa deplasărilor din loc în loc.
Acest adevărat Vade mecum al ei îmi pare a fi, de fapt, o adâncă oglindire în oglinda propriei vieţuiri, iar sub aparenţa desluşirii unor locuri sau personaje fixează continuu numai propriul destin, iar trăirile astfel relevate vin să vorbească despre tumultul acesta din ea însăşi.
Călătoarea Mioara Bahna nu ratează ocazia să devoaleze preferinţele sale artistice, dar la fel de caracterizante sunt notaţiile prin care-şi dezvăluie sensibilităţile.
Observaţiile pertinente şi ochiul vigilent ne obligă să vedem în ea şi-n scriitura ei spiritul civic, deşi sunt aproape trecute sub tăcere pasaje despre degradare, neîngrijirea spaţiilor, a drumurilor, ori neglijarea spaţiilor urbane sau rurale.
Ea se arată impresionată de tot ce vede acolo, iar comparaţia cu cenuşiul românesc vine de la sine, deşi nu accentuează starea de gol de la noi.
Pentru toate acestea cartea de faţă tinde să aibă un impact aparte în cadrul genului, ea propagând, în acelaşi timp, o aplecare asupra mărturisirilor făcute de autoare, asupra trăirilor acesteia, personaj antrenat spiritual şi analitic în lumea literelor, în seducţia comparaţiilor dacă vreţi.
Insolite asocieri culturale şi spirituale face Mioara Bahna aici, uneori vesele, rareori triste, însă par a fi evident memorabile reacţiile provenite – paradoxal! – tocmai din proaspătul dor de casă instalat pe nebănuite.
Starea de dor este marcantă, sentimentul de apartenenţă la un spaţiu este bine reliefat.
Scriitura acestor note de călătorie depăşeşte cu mult stilistica în sine a jurnalului, iar o dată fiind investită cu metafore integratoare devine panorama unor (de)scrieri şi portrete pline de culoare, viaţă şi miresme.
Peste tot palpită realul, ancorarea în acesta şi previrea revolută, tăioasă, concentrată, întotdeauna secondată de regrete şi frământări interioare, din paralelismul acesta ieşind pagini memorabile şi conturându-se o carte cu o misiune compensatoare dacă e s-o raportăm nemijlocit la viziunile puţin sumbre ale (a)realului românesc.
În pofida a tot şi a toate sunt pagini seducătoare izvorâte din prea plinul de frumos al autoarei, din harul drumeţiilor ei, dar fără nimic din ce-am putea numi portretistică narcisiacă.
Avem pagini de substanţă, încărcate de conştiinţă, iar Mioara Bahna se pricepe de minune să-şi pună-n evidenţă egoul artistic.