Emilian Marcu – Tărâmul inocenţilor, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2017

Cu o (nouă) carte complexă ne întâmpină şi ne provoacă acum scriitorul ieşean Emilian Marcu, o voce literară bine definită în peisajul editorial contemporan, o carte complexă, cu o scriitură în care abordează multiple planuri, o carte evident a introspecţiei, a punerii sufletului pe tavă.
Romanul „Tărâmul inocenţilor” apare sub atenta îngrjire a mai multor „moaşe” literare, daniel Corbu fiindu-i redactor, Florin Dochia i-a făcut coperta, iar lector de carte i-a fost Mioara Bahna, cea care a şi semnat, recent, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat volumul de critică „Zidiri”, în întregime închinat lui Emilian Marcu.


Aşadar, o carte care este girată de nume cu rezonanţă incită cu siguranţă, ştacheta astfel ridicată obligând şi creând anumite linii de aşteptare.
Conştient de acest lucru, de aceste responsabilităţi, ca şi în scriitura modernă, postmodernă chiar, Emilian Marcu ia lumea sa interioară şi amprentează cu ea trăirile celorlaţi, un demers altfel uşor narcisist, dar des întâlnit pe eşichierul literar actual.
O atenţie mărită asupra amănuntului atrage, un amănunt văzut clar şi direct ca fiind esenţial în largul naraţiunii.
Multă interogaţie, o aplecare vădită spre explicizare de simţăminte şi gesturi a autorului, dar fără cădere în descriptivism, o alunecare lentă-nspre lumea mitică a psihanalizei şi înspre cea a psihologiei.
În acest adevărat discurs literar dar şi - foarte interesant! - un excurs făcut cu aplecare, o disertaţie sub formă de digresiune chiar pe propriul text, Emilian Marcu aproape că ne spune că atunci când îşi creionează portretele morale şi fizice ale propriilor personaje lui însuşi pare a vrea să îşi explice şi să îşi lămurească ceva.
Ei bine, tocmai din această interesantă luptă cu sine însuşi, acest autor care a abordat mai întotdeauna în opera sa extremele vieţii şi ale societăţii, tocmai din această repetiţie de imagini - dar nu dintr-o limitare a limbajului! - ajunge la o dorinţă de subliniere, la o întărire a imaginii sau gaândului.
Multă filosofie ascunde-ntre coperţile romanului „Tărâmul inocenţilor”, o filosofie subtil subliniată inclusiv grafic, prin caracterul italic, deci dorinţa evidentă a lui Emilian Marcu este de a amprenta cu experienţa de viaţă acumulată deja personajele şi trăirile acestora, situaţie de altfel regăsibilă şi la mulţi alţi scriitori.
Deşi nu adoptă strategia cu el însuţi erou principal, Emilian Marcu a găsit prin aceast tertip calea de a spune direct ceea ce vrea, nevoalat, astfel influenţând direct cititorul şi actul lecturii în sine, indicând cumva direcţia din care trebuie văzută şi cântărită scriitura sa.
Multe ruperi de planuri, intersectări ale acestora, suprapuneri chiar, unele sparte sau delimitate de anumite imagini grafice.
Din acest motiv, pentru un cititor neavizat poate fi o carte de mici proze de sine stătătoare, proze scurte şi foarte scurte, frumos înşiruite, una după alta.
Pentru cititorul avizat, însă, este o înşiruire de secvenţe şi imagini, de evenimente narate, ca-ntr-un film frumos curgător.
Aşa, din imagine în imagine îşi construieşte Emilian Marcu romanul, cărămidă cu cărămidă.
Totodată, în timp ce personaje principale cum sunt Saşa Ilici sau Călugărul Chiparissa sunt aplecate aparent asupra lumii exterioare, trăirile pe care li le pune-n cârcă autorul ţin numai şi numai de introspecţie, iar această joacă are menirea de-a da forţă imaginii, de a contraria, de a incita la lectură şi aprofundare.
Călugărul Chiparissa este personajul care subliniază cel mai bine acest fapt, el apărând uneori cu substantiv comun, alteori cu substanbtiv propriu şi nu este o greşeală, ci numai dorinţa autorului de a sublinia trăirile interioare ale acestuia, monologul său interior.
Altfel spus, o dorinţă de-a spune că atunci când acesta gândeşte sau vorbeşte cu sine însuţi nu mai este un simplu călugăr ci ACEL călugăr, un spirit, iar calea cea mai nimerită a fost hiperbolizarea.
La Emilian Marcu personajele secundare au chiar un simplu rol decorativ, aproape în întregime în acest roman nu au chip şi nume, aparţin doar grupului, gloatei, au roluri de executanţi, dacă vreţi.
Cel mai bine reliefează asta atunci când vorbeşte despre „femei”, cele puse să scormonească prin pădure, să-l caute pe Saşa Ilici, să alerge, etc.
Cred că cele mai bune pagini ale acestui roman, cele mai reuşite, excelente chiar sunt cele în care Saşa Ilici se luptă cu sine însuşi ca să îşi explice căderea-n genune, iar Emilian Marcu face din acest personaj, cu această ocazie, unul care inventariază trăiri şi emoţii.
Sunt pasaje de forţă, unele în care trecutul şi viitorul lui Saşa se luptă-ntr-un prezent şi el nesigur, el fiind cel rănit la picior, căzut într-o prăpastie şi fără mari speranţe că va fi regăsit.
Una peste alta, romanul „Tărâmul inocenţilor” al lui Emilian Marcu vine să întregească un destin literar deja bine definit, să sublinieze o prezenţă vie în peisajul actual, dar şi să marcheze o anume cotitură în creaţia acestuia, în fapt o trecere de la nararea ori fotografierea lumii înconjurătoare la explorarea lumii sale interioare.