Adrian Ţion – Nostalgia călătoriei, ed. Napoca Star, 2017

Cu o carte în care-şi pune sufletul pe tavă ne provoacă prietenul Adrian Ţion de această dată, o carte în care clujeanul cu vechi state de plată pe câmpia literelor ne poartă printr-un întreg univers.
Marcat evident de plecarea de acasă, de depărtarea de aceasta mai bine spus, Adrian Ţion pune acceptul pe trecutul efemer şi ne provoacă la lecturarea unei cărţi răstignite-ntre un trecut tumultuos şi un viitor marcat de incertitudine.
Astfel răstignit autorul ne poartă printr-o lume „dinafară”, împingându-ne la o despărţire de trecut şi la o convieţuire în vis.


Adrian Ţion apelează din plin la disponibilităţile sale expresive şi amprentează un discurs preponderent narativ, unul evocator şi confesiv în acelaşi timp, spaţiu vizibil marcat de unele secvenţe poematice, toate marcate şi înfiorate de undele unui autentic lirism.
Este calea  pe care merge el cu aceste nostalgice şi captivante înfiorări, este modul în care exprimă direct, cu sinceritate şi o anumită candoare infantilă uneori, intensele sale trăiri generate de rememorări.
Aşa izbuteşte el, în bună măsură, să impună un nou topos epic în geografia literară contemporană, un univers (s)coborât chiar din geografia unui spaţiu văzut în acelaşi timp ca unul izolat, individual, particulat, dar şi ca unul universal, conturându-i lectorului senzaţia că-l cunoaşte.
El nu scrie despre vreun spaţiu tradiţional, în care cei mulţi şi de omenie respectă în continuare un cod etic ancestral, ci despre unul interior, senzaţia că spaţiul şi timpul în care-şi împlineşte scriitura confesivă devenind covârşitoare.
Vede-n acelaşi timp călătoria ca un areal de civilizaţie, ceva exotic, ca o fericită întâlnire cu Eul propriu, cu sinele său.
O interesantă modalitate de a călători şi, implicit,  de a te raporta la călătorie, bucuria şi uimirea, forţa de a transmite emoţii, unică şi inconfundabilă în felul ei sredeleşte-n adâncuri, iar tainele asfel relevate luminează unica viaţă avută.
Un mesaj de forţă, transmis c-o anumită formă de sfinţenie, prin vorbă şi faptă, ca de la înţelepţii spaţiului ancestral, în care un sui-generis al trăirilor, al obiceiurilor, al hesiodicelor munci sau clipe, unul (pro)venit din vremuri imemoriale este ridicat la un rang imuabil existenţial.
O mare provocare în cartea lui Adrian Ţion, în acest jurnal european, note deliberat ancorate pe lumea exterioară spaţiului românesc, note în care simţi nemijlocit pulsaţia unei plăceri a călătorii, a unei patimi chiar.
Substanţa epică a întregului volum este realmente structurată în jurul acestei stări, de-acum repere cu valoare simbolică şi chiar emblematică pentru un spaţiu desacralizat şi, deopotrivă, pentru întreaga complexitate a trăirilor sale, a reacţiilor şi percepţiilor.
De la aceste limite începe, de fapt, actul în sine confesiv, discursul fiind vădit amprentat de patima scrisului, o evidenţă (pro)venită din îndelungul său exerciţiu artistic şi stilistic.
Adrian Ţion scrie cu poftă de viaţă şi împotriva unei limitări (ne)voite la realităţile cotidiene întâlnite devine un adevărat reflector analitic sub razele căruia lectorul descoperă în acelaşi timp o lume exterioară, palpabilă şi una interioară.
Aşa vorbim de o evidentă accentuare a lumii sale interioare, fapt recunoscut atât de interior cât şi de prefaţatorul Ovidiu Pecican.
Autorul fixează impresii şi observaţii proaspete despre tot ce-l înconjoară şi nimic şi filtrează totul printr-o viziune propriu, în fapt chipul său spiritual.
Un personaj auctorial ce se relevă sieşi, iar firul narativ al emoţiona(n)telor confesiuni este din plin pigmentat cu anumite intervenţii cerebrale, filosofale, menite să sublinieze fapte, evenimente şi întâmplări.
Aşa avem o anumită gradaţie a accentelor afective, paradoxal toate pornite de la pasaje cu simplu caracter informativ, evidenţiate de autor tocmai prin selectarea strictă a imaginilor şi aspectelor considerate de el a fi pertinente.
Ajungem la descrieri de mare forţă apoi, dar fără căderi în descriptivism, la creionare de portrete, tuşe groase de evocare a lumii gascone îndeosebi, un spaţiu investit de el cu valenţe multiple, tocami datorită faptului că l-a marcat atât de profund.
Există (până) şi pasaje cu anumite disponibilăţi umoristice, de mare fineţe, trădătoare de de valenţe spirituale şi cuceritoare tocmai prin naturaleţea relevării lor.
O studiată simplitate străbate ca un fir roşu această carte, iar autorul speculează cumva biografismul, dar fătă a face dina sta o notă discordantă cu (pre9textul scrierii sale de acum.
Multe stampe cotidiene între coperţi, momente (re)marcate din vizitări de locuri şi întâlniri, pagini ce trădează ochiul critic, bunul observator aplecat spr latura lăuntrică, de autor aplecat asupra introspecţiei, psihologiei.
N-ai cum să nu remarci ideea de pace cosmică pe care-o sugerează Adrian Ţion în toate atmosferele (re)create astfel, e ştiinţă sa de-a aglutina note, gesturi, elemente şi simţiri.
Amănuntele devin semnificative astfel şi revelatoare pentru spaţiul devenit obiect de studiu şi (pre)text de dialog cu cititorul.
Este, totodată, cale prin care el devoalează un spaţiu interior, aşa aflând cititorul despre toate preferinţele sale artistice sau culinare, floricole sau emoţionale, în fapt o întreagă lume interioară relevată cititorului.
Astfel, ca-n toate prozele moderene, portretul lui fizic şi moral se clădeşte simplu, pagină cu pagină, ca-ntr-un puzzle care NU se finalizează de această dată nici măcar după ultima pagină, deaorece suita de întrebări personale ale cititorului abia atunci stă să înceapă.
Cartea este cu atât mai interesantă cu cât toate cele descrise sunt observate în ipostaze aparte, întregul drum de-acum iniţiatic fiind făcut fie pe jos, fie pe bicicletă sau în mijloace de transport în comun, alteori stingher, îngrămădit într-o maşină cu familia şi prietenii.
Din acest motiv se înţelege tonul accentuat de confesiune, rod nemijlocit al însingurării sale în mijlocul lumii înconjurătoare.