Dezordinea se menţine prin ea însăşi!  Fără menajamente poţi să negi orice, individual, prin încercările inutile, altfel, ale creaţiei. Negreşitul nu-şi are locul în nicio ecuaţie existenţială, de vreme ce este sortit erorii. Ca şi minciuna marelui adevăr. Realităţii, la fel comună tuturor, ne etalăm libertatea, dincolo de gratiile minţii, ale puterii, chiar ale voinţei de înţelegere. O nouă DADA n-ar putea fi decât aceeaşi, de-o slăbiciune neclară şi perspective la fel de nule. Artei, ori colorată prea vehement, într-un amestec nicicum omogen, ori dimpotrivă, prea palidă, scursă de trăire.


          Şi dacă DADA-i un numaidecât înşelător evidenţei, un alt fel de nimic, semnalarea ulterioară nu mai are vreo relevanţă. Pentru că de nimic nu are ce se pierde, iar dintr-un aprioric rămas tot praful se va alege, înainte de capăt. Asta nu înseamnă că el va vrea să fie ceea ce este, numai noi, înrăiţii nihilişti ai realitaţii dadaiste, nu vom vedea niciun  cutare. Rămânem pradă viselor, celor care, nici cu ochii deschişi nu se vor regăsi împlinite. Şi ca orice manifest, de preîntâmpinare a acestei realităţi, vom spune mai degrabă NU. Retrăind ceea ce n-ar fi dus nicăieri, dacă emoţia derutată atunci, în momentul zero al nemulţumirii, dirijată spre viitor, n-ar fi urmat timpul. În afara lui, echilibrul viciat al existenţei nu se mai poate regla nici măcar prin detaşarea omului. Oricum, prea multă mişcare l-ar scoate de pe propria orbită, atât fizic cât şi emoţional. Numai legea căderii funcţionează impecabil în relaţia cu natura, încă dinaintea naşterii, într-o permanentă contrare cu sinele. Făcând perseverent altceva decât vă doriţi, se vor decanta, dintre întâmplări, reuşitele şi eşecurile. Explicaţiile sunt de prisos, rătăcite între motivaţii şi pretexte, între îndoieli şi convingeri, într-o complicitate perpetuă.
          Cunoaşterea instinctuală, rocada mică a înţelepciunii, nu ne dă răspunsurile favorabile evoluţiei. Intrigant, aceasta nu se desfăşoară înăuntrul omului, altfel un ,,O’’ mare închis într-un zero care, pe limba-i de lemn, este la fel de pieritor. Nu căutaţi desăvârşirea creaţiei omeneşti în frumuseţe, subiectivitatea vă îndepărtează, dacă nu cumva chiar vă rupe de ea, îngreunând-o oricărei asocieri. Mai nou, fiecare crează după capul lui, fără chip şi într-asemănare, obturând curgerea universală, cea firească poate, prin şabloane. Eliberarea de canoanele creaţiei nu duce, neapărat, la libertatea de exprimare, dar asta nici nu mai contează, în lipsa nevoii de înţelegere. Într-o anumită viziune, obiectul artei nu este, nici pe departe, reflectarea imaginii sale, n-are legătură cu vreun model, deci nu se recunoaşte nicicum. Uneori, cele mai mici exemple ale materiei în continuă forfotă, se realizează (mai ales în pictură) prin meşteşugul mărunţirii imaginii primare. Setea de autenticitate, astâmpărată prin iluzia de nou, preambulul artistului modern, protestant în mijloace, ca scop al avangardismului. Reliefarea nimicului prin deconstrucţia totului. Reducerea liniilor geometrice şi stilistice la puncte haotice, într-un spaţiu imposibil virtual de identificat, darămite de controlat, chiar în cazul unui predispus artistic.
          În ce direcţii începutul tremură deja, la perspectiva urmărilor nedrepte, de primejdia nesfârşitului !? Lăsaţi simţurile deoparte, nu sunt suficiente decât pentru a trăda înţelesul trecerii prin viaţă. Cu toate complicaţiile pe care nu le poate stăpâni, ale logicii imediate, care nu justifică acţiunile noastre sinucigaşe, în raport cu natura. Nimic nu întreţine mai bine haosul dinăuntrul sentimentelor omeneşti ca negarea permanentă. A cunoaşterii, înainte de orice altceva, care desfiinţează implicit realitatea, valorile re-creative, mijloacele de  realizare a acestei re-creări. Şi culmea, toate acestea, în numele credinţei artistice! Pe orice traiectorie pământească, teama de lumină face loc întunericului, nemăsurabil. Realurile acestei imprecise nesăbuinţe distilează răceala dintre noi, oamenii, îndepărtarea. Nici o combinaţie nu este decisivă proporţiilor pentru a le echilibra. Suntem  în permanenţă depăşiţi de propriile umbre, clocind înăuntru aşteptarea-n tăcere. Între timp hazardul îşi desfăşoară culoarele restului, care nu putem fi, lumii slabe şi mărginite, în inconsistenţa ei. Îndoiala circulă-n voie între realităţi şi iluzii, oprindu-se, câteodată, manifest în dreptul minciunii. Fără pretenţii de leac, într-o existenţă de mâna a doua. Totul este părere până vezi că nu e nimic dincolo de ea.
          ,,Gândirea nu se mai tace în gură’’, i-aş răspunde lui Tristan Tzara, parafrazându-l totodată. Îşi strigă vehement superficialitatea, ca simplă logică printre consecinţe. N-are prea mult de-a face cu morala existenţială, pentru că a trăi nu-i îndeajuns să nu mori, ca stare. Ceea ce ne lipseşte, căutând în afara spiritului, când se mai poate întâmpla aşa ceva. Cine să profereze, în virtutea unei inteligenţe urbane, libertatea graiului, pentru propaganda gloriei într-un înconjur al sinelui !? Acesta n-ar mai suferi transformări, n-ar păşi nicicând în viitor, socotindu-se înmărmuritul timpului, al sorţii. Descoperind ceea ce rămâne sieşi, în prelungirea artei. Consumată, într-un moment de maximă rezonanţă, chiar înăuntrul ei, fără porţi spre universalitate.Ce-ar mai ţâşni, probabil, odată cu ea, nevoia de împrăştiere a impurităţilor rezultate!
          Trecutul a împiedicat mereu revoluţia timpului, dezechilibrul chiar al acestuia, fără şanse de regrupare ulterioară. Cineva hotărăşte, în numele cui oare?, trăirea dinapoia necunoaşterii, uitarea mai degrabă, dirijarea iluziei de moarte înspre Dumnezeu, într-un ultim cadran cosmic. În care liniştea descreşte tăcerii, învingând rareori fierberea dinăuntrul simţurilor, câtă mai rezistă întoarcerii. Ori distrugerii  prin arta care, fără a fi scopul precis, reuşeşte minimizarea componentelor ei până la nerecunoaştere. Iar lipsa de păsare a celorlalţi va susţine acest demers pseudo-artistic prin devalorizare, într-un sistem de coordonate deja impersonale. Început prin dezarmonizare a realităţii, dar nicicând terminat, pentru că ei, restul, fac jocurile.
          Adăpostiţi-vă, cei aleşi să fiţi singuri, în propriile voastre tenebre, nu printre motivaţiile excluderii sentimentelor. Gândurile otrăvesc durerea pentru că nu se pot combina decât în acelaşi înăuntru. Limbajul rămâne insuficient ca să exprime interstiţiile existenţiale astfel dominante. Cuvintele nu ţin pasul nevoilor artistice, nici de creaţie, nici de împărtăşire a artei. Singurul care pierde este omul. Pentru că suferinţa continuă, printre incertitudini şi regrete, croindu-şi noi răni, inventând duşmani iremediabili, precum natura, cea moartă sistematic, printr-un anume fel de-a fi, mai puţin artistic. Eliberarea de emoţii nepolarizate încă, printr-una din mişcările neinspirate în raport cu lumea aceasta. Pedeapsa vine de la cei care nu iartă. Îmbrăcând în nesfârşite chipuri acelaşi eu, indiferent la nuanţe. Pretudindeni fiind, poate nu suntem noi.