OCTOMBRIE

E iarăşi octombrie !

Iarăşi au îngălbenit de ruşine`
jumătate din frunzele verii
şi de dor jumătate din inima mea;


o frunză galbenă, o frunză verde,
şi fluierul ciobanului împletind
o notă de pe pământ cu o notă din Rai.

E iarăşi octombrie !
Iarăşi se zgribulesc stelele pe cer
şi luna e mai strălucitoare,
iarăşi ploile îmi răcoresc paşii pierduţi
prin mirosul copilăriilor
de fum de crengi şi frunze
lepădate şi mistuite în ochii-mi umezi.

O zi caldă, alta rece,
şi iar curge must în clocot
pe ţevile vieţii spre întotdeauna,
şi iar plânge Cuvioasa Parascheva
cu lacrimi de pelerin
printre arome adânci de struguri copţi
şi prin frenetice miezuri de nucă.

E iarăşi octombrie,
şi iar plânge şi mama
cu lacrimi şi crizanteme
la mormântul tatălui meu.

E iarăşi octombrie
şi cerul s-a molipsit ereditar
de galbenul frunzelor ce mor
şi soarele iar,
până şi pielea Dumitrului din Basarabi,
până şi mirul pe inimi prelins
din inima tizului său tesalonicean;
chiar şi pământul negru
tot de galben se pregăteşte
deschizându-şi pântecul seminţelor de grâu.

Pe cine eşti, octombrie, atât de geloasă?
Pe iulie? Pe cer? Pe mine?
Ori poate pe veşnicie?
De ce eşti, octombrie,
atât de toamnă
şi eu atât de departe?

                               




ZBOR REBEL DEASUPRA UNUI VEAC FRIVOL

         Motto: “Sunt tânăr, Doamnă,
                                    încă aripile mă ţin.”
                                                  (Mircea Dinescu)


Sunt liber, Toamnă, cerul mă ştie pe de rost
şi păsările toate îmi freamătă prin sânge,
cum m-aş putea întoarce în huma care-am fost
când stelele mă cheamă şi doar mormântul plânge?

Sunt liber, Toamnă, paşii mi-au aşteptat destul
ca să le crească aripi, avânt şi echilibru,
de trista-ţi desfrunzire şi spaime sunt sătul:
fi-voi de-acuma vultur cu răget grav, de tigru.

Sunt liber, Toamnă, liber, cu zborul lin, frumos…
Albastrul îmi e tată şi mama o cometă,
nu zăbovesc prea mult timp în carne şi în os,
mă urc la zenit vesel, dansând în piruetă.

Sunt liber, Toamnă, iar la acestă stare ţin,
şi chiar de-mi tulburi visul şi-mi chinuieşti genunchii
cresc în valoare zilnic întocmai ca un vin
pe care-l sorb în taină taţii, bunicii, unchii.

Sunt liber, Toamnă, eu în convenţii nu mai cred,
deşi aceste vremuri anoste şi-ascut gheara
iar snobii societăţii spre mine îşi reped
săgeţile. Şi-n văzduh îmi aştept primăvara!

                                       



VIS DE PRIMĂVARĂ

Să-mi râdă primăvara
din flori de măr cernute
şi când se lasă seara
pe ochi să mă sărute,

Să mă adăp la cină
cu lapte crud de stele
din ciuturi de lumină
încins în curcubee,

Să-mi cânte o ghitară
de paltin şi să zbor,
din dragoste de ţară
să plâng în si bemol,

Să-mi cânte-o doină veche
şi coardele-i să plângă,
iar plânsul nost pereche
la ceruri să ajungă...

Şi în adâncul nopţii
să-L văd pe El cum duce
pe treptele Golgoţii
suind în spate-o cruce,

În prispa dimineţii
de mine să mă scutur,
să-mi scriu povestea vieţii
pe-o aripă de flutur,

Şi când se luminează
un grădinar să-mi spună
în verbe ce vibrează,
zâmbind, o veste bună.

            


EMINESCU - DEFINIŢII

Pentru sufletul acestui neam,
izvorât din lacrimă de sânge
şi deprins a suspina şi-a plânge,
Eminescu-i rană şi balsam.

Pentru oamenii acestui plai,
care şi-au păstrat credinţa vie
şi trăiesc cu dor de veşnicie,
Eminescu-i un crâmpei de rai.

Însă pentru viermi lumina-i chin,
ei nu pot privi nici chiar la stele –
pentru iude şi alte lichele
Eminescu-i fiere şi venin.

Rugăciune, literă de foc,
horă, doină, bocet şi tăcere,
şi mustrare grea, şi mângâiere…
El e toate astea la un loc.