Am stins în ramuri luna

Iar am uitat de mine și-am stins în ramuri luna,
Iar îmi cuprinde ochiul dojana rătăcirii.
În carne-mi simt păcatul și pare că-i totuna,
De vine sau de pleacă primejdia iubirii.



Mă strigă-n cruci uitate, amară amintire,
Mă troienesc fuioare și nechezat de iarbă.
Nu fuga ta absurdă respiră a uimire,
Ci viscolul din mine și clipa mea cea oarbă

Înghesuită-n  ore stă pânza unor gânduri
Și lațul greu al serii ne spânzură-n tăcere
Îmbătrânesc dorindu-mi să-ți scriu acele rânduri,
Ce-mi vor  aduce poate puțină mângâiere

Din colți de piatră seacă abia închid în mine
Toți nasturii dorinței de-a fi știut din timp ,
Să te alung din gânduri și nu mă pot abține
Să recunosc durerea ca pe un anotimp.

Cu ezitări sau demoni, cu pas  prudent, mărunt,
Cu buzele-mi  veșminte dorind să te îmbrace,
Gândeam că  nu se poate curentul să-l înfrunt
Mă pregătisem totuși cu ploaia să fac pace

Și am uitat de mine, am stins în ramuri luna
Și te-am lăsat afară din gânduri de-astă dată
În carne-mi strig uitarea și-mi pare ca-i totuna
De-ai să mă uiți și tu cât am să fiu plecată


Anotimpul iubirii

Dintre vorbele toate, izbite de maluri,
Osândiți călători între ștreanguri de vise
Urcă-n mine un dor  și din sângele-valuri,
Jumătăți de cuvânt stau de suflet desprinse.

Devenisem noi doi, printr-o nu-ș ce minune,
Peticisem cumva tot trecutul pe cruce
Și la ceas de-ntrebări și de închinăciune
Mi-a răspuns Dumnezeu, că-mi va da cât pot duce.

Și pe raftul de sus (cel cu versuri neroade)
Am găsit doi ciorchini sub o slovă aleasă
Mi-am nuntit din măceși pentru suflet năvoade
De sub brazde pornind, către ceața cea deasă

Funii aspre de nopți ruginite. Ne leagă
Amânări și zidiri, până-n pragul orbirii.
Când în noi cresc lăstuni, cine să înțeleagă
Dacă este sau nu anotimpul iubirii?


Iubind cât ne-a rămas

Mi s-a părut că fuge de sub mine
Pământul și tot zâmbetul din vis,
Când ai tăcut, plecând sub zări străine,
Strivit de arcul dragostei promis.

Mi s-a părut că stă să se dezică
Alaiul fluturilor de pe deal
Și inima părea, pulsând, prea mică,
Pentru tumultul ce venea în val.

Mi s-au părut cireșii o corvoadă,
(Și tocmai anul ăsta sunt divini !)
Secundele păreau din cer să cadă,
Speranțele creșteau de sub tulpini.

Mi s-a părut că mi-ai ieșit în cale
Să mă petreci sub bolta unui ceas,
Să-ntâmpinăm aceste stări letale
Și să trăim iubind cât ne-a rămas.


File de conștiință

Se ridică pe vârfuri conștiința,
Să vadă dacă au plecat afurisitele alea de remușcări de la poarta sufletului.
Și la fel de tiptil (ca să n-o audă lacrimile și bruma serilor),
Își relaxează puțin umerii încordați,
Când vede că a dispărut pericolul sinuciderii mele.
“Doamne, mai dă-ne puțină uitare,
Peste staminele acestor flori din visele noastre!”
Gârbovită, ruginită,știrbă si puturoasă,
Conștiința își mai trage nițel sufletul
Și respirând sacadat de-atâta încordare,
Gonește stolurile de regret dincolo de liziera vârstei a doua din noi,
(Când tot omu’ privește mai cu seamă înainte
Să-și numere cât mai are de iubit și de plătit datorii la bancă)
“Doamne, mai dă-ne puțină-mpăcare
Prin oase troznind când se schimbă vremea și vremurile”
***
Era și ea tânără cândva, conștiința mea.
Neobosită, ageră, exigentă, suplă și vicleană.
Nu albise, nu purta ochelari, nu îmbătrânise.
În timp, mai cade și ea în păcat și mă iartă de toate gândurile mele greșite,
Pentru toate fărădelegile inimii mele îndrăgostite când de tine, când de tine,
Pentru piedestalul pe care mă urc singură când nu mă vede nimeni,
Parfumată și-n rochie de seară,
Spunându-mi că mă merit și mă am,
Ca te merit și nu te am.
Parcele întregi de neputiință și zbateri de cord,
Se-aliniază riguros de-a stânga și de-a dreapta conștiinței mele,
Amețită uneori și-mbătată de sine.
Nu mai putem face pace în ultima vreme.
“Doamne, mai dă-ne puțină conștiință
Cât să trecem dincolo împacați cu noi!”


Tălpile 35

Florile acestor gânduri
Înmuguresc iar, iubito, primăvara asta
Și nu credeam să-mi mai toarne viața,
Funii de scoici la picioare,
Acum, tocmai acum, când troienitele cărări,
Mă indepărtaseră atât de mult de tine.
Furtunile acestor gânduri,
Le poți vedea în ochii mei adunate, iubito,
Așa cum urcă-n valuri în obrajii pe care,
Degetele tale cu unghii lăcuite în roșu aprins i-a mângâiat.
Tu știi, iubito, cât destin duc cu mine?
Si cât am așteptat să-l împărțim la doi?
Ai grijă unde pășești , iubita mea,
Cu talpile tale 35 , pentru ca ele poartă sărutările mele
Și-n urma lor înfloresc speranțele din mine,
Ca într-o tinerețe nebună, parcă revărsată anume peste noi.
26.04.2017-Mamaia


Ca doi copaci

Ca doi copaci dac-am fi fost
Despăduriți și  fără rost
N-am fi –nfrunzit,rod nu aveam
Fără iubirea prinsă-n ram

De-am fi fost râuri fără mal
N-am fi purtat nimic pe  val
Nu coboram lin catre mare
Fără iubire, fiecare

Rotunde ceasuri de-am fi fost
Am fi rămas fără-adăpost
Neîntâmplați , fără popas
Fără secunde, fără glas

Tot doi copaci si azi suntem
Si-n amintiri de vrem-nu vrem
Ne îmbătăm privind în jos
Către iubiții care-am fost

Cu ramurile fără flori
Mă mai cuprinzi de subțiori
Îmi mângâi trupul meu în vânt
Plecandu-te pân’ la pământ

Căci nu iubirea-i un păcat
Și dacă ea s-a întâmplat
S-o lași la usă este greu
Să pleci la drum, golit mereu

Știm unul altuia de mult
Ne-am fost și casă și  tumult
Și-n carnea timpului ne-am dat
Întreaga viață pe-un păcat.


Nebunul și paiața.

Cu câte stoluri mă îmbraci spre seară?
Și câte drumuri ni se scurg sub pași?
A câtă oară măștile le lași,
Să cadă obosite bunăoară,
Mânjite, de mult praf și de furtună,
De întristrarea unui plans păgân
Ascuns în macul roșu de sub sân?
Cam câte gânduri tac fără să spună,
Dacă ești tu speriat sau eu nebună?

Din câtă iarbă să-mi cosesc cetate ?
In care ciob de de spaimă mă mai tai?
A căta oară lupilor mă dai,
Știind că fără mine nu se poate
Nici lanțurile să le-adormi sub cripte
Nici aripile să le-nalți spre grindă
Iar starea de mirare  s-o cuprindă
Iubirea noastră cea de dinainte ?
Sunt eu nebună sau ești tu cuminte ?

Din câte ore să-mi aștern oglindă ?
Din câte funii să-mi cos ham în cer?
Sub care maluri pot să țip, să zbier
Că frica dorurilor  mă colindă ?
Păstăile luminii torc sub ceață
Zare sub zare într-un ceas alert,
Cuvintele cu care te tot cert
Pentru uitarea ce îmi țipă-n față:
Tu ești nebunul, eu îți sunt paiață.