Cu acest al doilea volum de poeme, apărut în 2017 („Fiecare vede altceva”, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat), Mircea Teculescu se așază cu adevărat în matca poeziei. Poetul, se știe, este o fiinţă determinată ontologic să fie diferită de omul obişnuit, fără ca această diferență să constituie neapărat un privilegiu pentru el, uneori primește laudele confraților și ale publicului, alteori este criticat de primii și ignorat totalmente de cei din urmă.

Pentru că el, poetul, vede mereu „altceva”... Lărgind aria, Mircea Teculescu afirmă cu generozitate într-un poem ce dă și titlul volumului, cum că „fiecare vede altceva”, și asta pentru că are totală încredere în resorturile metafizice ale ființei umane: „tainice și/ pasionante/ bucăți de timp/ sunt uneori/ oamenii”.
      Încă din 2016, poetul câmpinean își afirma acest deziderat și își descoperea „sunetul” propriu (după o perioadă mai lungă de pauză și o alta, mai îndepărtată, încărcată de experimente literare din sfera niponă), în cartea intitulată „Venus de februarie” (Ed. Fundația Culturală Libra, București), volum despre care dădeam seamă în Revista Nouă. Un fenomen ce caracterizeză universul liric al  lui Mircea Teculescu este reciproca pătrundere a realității în poezie și a poeziei în realitate. Într-o discuție recentă, poetul îmi semnala diferite ipostaze de viață care i-au inspirat textele. Se știe, orice scriere se definește prin circumstanțe mai mult sau mai puțin precise de timp și spațiu. Evident, și Mircea Teculescu scrie pornind de la propria realitate, însă contextualitatea poeziei sale ține strict de trăirea poetică, de inspirația care decurge din emoție și de finalitatea artistică. Astfel, se poate spune că între imaginația tributară realului și actul artistic în sine, se țese o rețea fină de semnificații, idei și emoții.
      Aspectul ludic, jucăuș, amprentează o serie de poeme ale recentului volum apărut la editura Rafet. Deși în majoritatea textelor propuse iese la iveală atenția pentru construcţie, poezia are mai degrabă aspectul unei notaţii de moment, decât al unui text îndelung prelucrat. Cu toate acestea, se distinge o anumită grijă „artistică” a poetului, ce ține totuși de trasparenţă şi sponatenitate. Nu lipsesc, pe lângă spontaneitatea mai sus amintită, nici experimentările formale, de data aceasta nu privind așezarea titlului (ca în volumul anterior), ci legat de forma unor texte precum „Poem-colindă” sau „Uriaș ciulinul stăruia în fiecare”. Rimele interioare și cele ce surprind la final de vers sunt, în cele mai multe cazuri, rime verbale, ce utilizează tonalitățile imperfectului: „privea”, „trecea”, „se ivea” („Fiecare vede altceva”) sau ale altor timpuri: „țesute-învârte”, „putrezește-trezește” („Vis”). De observat însă că uneori acest procedeu e prea la îndemână. Mai interesante sunt alternanțele temporale propriu-zise, astfel că pot apărea în unele poeme, alături, diferite timpuri ale verbului, cum ar fi: imperfectul, perfectul simplu, alteori prezentul, viitorul și chiar mai mult ca perfectul, o formă rar utilizată în poezie, specifică epicului propriu-zis.
      După cum sesizam, poetul nu se dezice nici în volumul de față de spiritul iscoditor, inovator, căutând în orice împrejurare să incite, să lanseze provocări, cum se întâmplă în multe poeme, în special în texte precum cele intitulate „Posibil” sau „Anunț” („Vând pom de Crăciun/ abies domestica/ cu garanție de specie,/ împodobit,/ preț informativ o cincime/ din valoarea inițială...”). Scurtimea sau esențializarea altor texte ce amintesc de tehnica mai veche, atât de dragă poetului, a haiku-ului (ca în „Procesiuni”, „Triptic”, Liniște”, aici cu temă religioasă) e binevenită. Prea simple, și nu doar la modul formal, sunt totuși poeziile „Ea și el” sau „Despre ea” (se vede cum atunci când poetul face apel la zona metafizică sau onirică, impactul e superior acestor ziceri directe).
       Trei sunt temele poetice (mari) decelate în acest volum: Timpul, Iubirea și Credința. Tema timpului, a dizolvării ființei în Marele Tot rămâne tema predominantă, întrucât le subsumează pe celelalte două (de exemplu, poemele „Banchize și nori”, sau „De la unu la cinci” și altele). În relația cu timpul, Mircea Teculescu se dovedește heraclitian, căci zilele individului se scurg spre un așteptat și plin de înțelesuri Final. Tristețea ce îl cuprinde pe poet nu ţine neapărat de neadaptarea la lume, ci de conştientizarea acestei determinări, finalitatea fiind cu atât mai puternic resimţită, cu cât individul este perceput ca o simplă piesă în jocul realităţii.Timpul este deci Calea, puntea de legătură între oamenii care trăiesc aceleaşi spaime şi-şi recunosc condiţia minoră în raport cu universul: „bătrîna avea un apartament/ decomandat, cu două camere,/ zilnic îl străbătea/ singură, cu o cutie de chibrituri în mână,/ trupul intrare în peșteră era și,/ într-o hemoragie de negru,/ umbra ei curgea în jur fără oprire (...)// era o numărătoare din care/ ieșea tot mai împuținată,// era ca o rezecție a stomacului/ putem trăi și fără” („Bătrâna cu chibrituri”). Timpul este cel care ordonează și dă sens și tot Timpul e calea de acces spre cunoașterea acestei lumi. Pentru poet, el devine ecoul trăirilor intime, sufletești: „ce bucurie să privim dimineața/ paleta aceasta nouă,/ plină de culori neîncepute// apoi imediat pornim/ să o pervertim,/ folosind culorile ce sunt în ochii noștri// iar și iar/ fară să ne pese, fără să înțelegem/ că toate umbrele au aceeași culoare...” („Toate umbrele au aceeași culoare”). Situarea în timp și spațiu, adică perpectiva, este așadar a observatorului, singurul în măsură să ordoneze realul. În plin spațiu al imaginarului, poemul de mai sus dă impresia de film fotografic, imaginile secvențiale fiind aproape palpabile. Adăstarea eului se realizează în sentiment, nu în eveniment.
       Pe de altă parte, se bagă de seamă cum în majoritatea poeziilor lui Mircea Teculescu, reverberațiile sunt ale omului pur, aplecat spre Credință, cel care se detașează de eul său lumesc. El face parte dintr-un „ șir de orbi,/ ce caută în genunchi,/ printre cioburi de sticlă/ schimbătoarele forme ale norilor” („Despre importanța mișcării în sine”), sau cum spune altundeva, poetul devine egalul umbrelor: „tot ce atingea se transforma în umbre,/ umbre închise în discretul palat, destins/ se simțea, îmbrăcat de gală, cu destulă/ fervoare, în dreptul unui scaun a venit,/ a toastat, gustat, așteptat, apoi pe un/ alt scaun s-a așezat și încă pe unul,/ același ritual  de unsprezece ori (...)/ din capătul mesei și tronând acolo,/ gazdă a umbrelor rotitoare, c-un/ aer de sihastru, a rămas împietrit,/ împietrit și albastru” („Amfitrionul”). Raportarea la ceilalți se face din ipostaza de raisonneur, Teculescu nefiind un așa-zis „poet al cetății”, ci mai degrabă un intimist, căci „personajele” sale lirice nu sunt altceva decât măști ale eului: „Doar cei fără somn, care citesc în Braille,/ sunt întristați la spălătoria de vise, căci știu/ secretul fiecărei sărbători: nimic nu este/ atât de bun pe cât crezi, cum make-up-ul/ pentru porți deschise” („ Prin sânge și alb se lasă porți deschise”).
       Numeroase texte din volumul anterior, „Venus de februarie” erau numite direct sau se erijau în „autoportrete”. Intenția nu este tot atât de de clar mărturisită aici, în acest volum, însă cele mai multe dintre poeme vorbesc despre „corpul sufletesc” al eului poetic, ghicit aproape pretutindeni. Texte precum: „Sub un anume soare”, „Iată”, „Doi pe doi iulie”, „Drumul”, „Amfitrionul”, „Tablouri, Icoane, Cuvinte”, „ Ieșirea din lume”, „Revenirea la înfățișare” și altele asemenea, nu sunt altceva decât autoportrete lirice.
      Erotismul, pur și evanescent, atât cât se poate exprima în cuvinte, are o anume incandescență. Poemele de dragoste sunt ipostazieri sub diferite forme ale Iubirii: sau într-un dialog imaginar, sau în contopire onirică (a se vedea poemele „Călătoria” și „Amuletele”, cel din urmă frisonat, plin de emoție și sugestii), sau în portete ale îndrăgostiților, sau în mici scenarii aproape casnice (ca în poemul „ Ceva nu este în regulă”). E de amintit aici și textul ce dă titlul volumului și care este, în fond, un cântec al pasiunii încarcerată în amintire, al arderii de iubi și de a fi împreună, un tot: „ (...) ea își apropia/ fotografia lui și o netezea/ cu acuratețe și pasiune,/ ca s-o curețe de timp,/ c-o privire spartă o admira,/ bâjbâind după tndrețe încet/ înlăuntrul ei trecea// nevrednice cuvinte abia/ că pluteau pe aici,/ recompuse din semnele/ de pe acele scrisori,/ senzația pe care o numea viață/ era din ce în ce mai puternică,/ el din ea se ivea” („ Fiecare vede altceva”).
       Relativ prospăt sosit pe tărâmul poeziei de mai largă respirație, Mircea Teculescu reușește (mai mult sau mai puțin programat) un lucru râvnit de poeți, anume să creioneze o mitologie lirică personală. Actanții acestei mitologii sunt umbre călătoare în Eter/ în Imaginar, sau chiar aici, pe Pământ: pe de o parte cei plecați dincolo, părinții, într-un alt registru - nimfa Syrinx, iar pe de altă parte iubita, cea care, în toate aparițiile sale, nu e altceva decât sufletul-pereche, alter ego-ul, dublul său astral. Corpurile și umbrele se întrepătrund cu totul firesc: undeva o „ea” devine frescă și se scurge în zid, altundeva, „el” iese din fotografie și devine viu pentru ea. Ca un râu de lumină, Iubirea curge peste ființe și peste obiecte, liant ce ține laolaltă văzutele și nevăzutele. Interesantă trimitere la mitologia grecească, nimfa Syrinx, împrumutată de la Ovidius, cea transformată în trestie pentru a scăpa de zeul Pan, devine o altă imagine a iubitei și a iubirii, de data aceasta într-un registru suprarealist: „(...) ea zâmbește elefantului din apa cu stele, ce ține pe el două bufne,/ ea se uită ușor încruntată spre noi, cu capul întors puțin într-o parte,// ea place un scaun roșietic, din lemn, având pe el cinci cărți și o gutuie,/ ea ne arată canale prin stuf și o barcă cu oameni, cel viu în mâini c-o carte” („Syrinx”). Pronumele „ea” este repetatat de 18 ori în cele 9 stofe ale poemului, adevărat laitmotiv. „Ea” este o axis mundi, centrul universului, reperul în jurul căruia imaginația poetului construiește lumi noi.
       Deși majoritatea textelor au o lejeritate aproape jucăușă, unele dintre poeme dezvoltă teme foarte serioase, tratate într-o manieră gravă, în care se simte componenta tragică, accentuată de perpetua raportare la Divinitate: „azi pietrele ude urca-vor până la cer/nori negri să devină/ și îl vor urmări/ din ațipire trezi-vor trupul casei arse/ ea însă nici nu pleacă/ puțin se va răci” („Autodafe”), sau: „Doamne,/ prin sângele urmașilor mei,/ îndrăznesc,/ iarăși,/ să mă îndrept,/ către tine!” („Douăsprezece cuvinte”). Vom încheia cu o idee mai veche, mult vehiculată: atunci când realitatea devine de nesuportat, ficţiunea te poate salva. În viziunea lui Mircea Teculescu, soluţia poetică se suprapune soluţiei existenţiale.