Fără îndoială, e chiar îndeobşte ştiut, că nu există o singură geometrie, avem de-a face cu conceptul transpus prin puterea minţii în construcţii greu de imaginat şi care pot duce efectiv la infinit. În perspectiva extrafizică, acolo unde înţelesul remodelează după bunul plac absolut toate formele, avem parte de puritatea libertăţii, cea care există.


           Atunci când abordează complexitatea geometriei în sine, Nicolae Vălăreanu Sârbu în mod perfect conştient îndepărtează oricare urmă de limitare, evident că tema se pluralizează, iar aplicabilitatea şi mai departe adresabilitatea nu au decât cel mult tangent de-a face cu imediatul înconjurător. Sunt astfel „Geometriile spaţiului” subînţeles dedicate interiorului fiinţei.
           Expresia care aprofundează cel mai bine ideatic întreaga trăire umană, în toate direcţiile imaginative, am considerat dintotdeauna că este aceea oferită de poezie. Deşi întrebarea ’de ce’ ar putea fi retorică, un răspuns se află oricând la îndemână; simplu de tot: doar astfel interpretarea a ceea ce este sau ar putea fi, îşi alege orizonturile nemarcate, pe care le consideră de cuviinţă.
           Dacă aparent s-ar putea crede că e previzibilă ca necesară pentru a nu ne pierde indefinit cu zborul, o oarecare ancorare fie ea în real ori ireal, aceasta este doar facultativă, destul de rar întâlnită. De câte ori, adică tot timpul, poetul îşi asumă riscul creaţiei, se redescoperă, se reinventează dar rămâne totuşi printre noi. Viu fiind. Acolo unde se află necondiţionat… „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/ sunetele unor cântece false/ ori zvonuri fără noimă.// Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor/ şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/ din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/ filonul care umple golul cu adevăr.// Astfel mă îndepărtez de letargia iernatică/ ca de o gheaţă alunecoasă/ pe care îţi poţi rupe pornirea cea bună/ ce lasă-n urmă sechele/ şi o noapte cu cerul acoperit.// Caută alături de mine calea pe care poţi să visezi/ şi să crezi în viitor.” (Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor).
           Există oare o ’tehnologie a poeziei’? eu unul am tot insistat în obţinerea unui răspuns cât ar fi el de paralel cu logica elementară. Pare-se însă că doar lăsarea în deplinătatea simţurilor poate fi explicaţia acestei stări care ne petrece şi se petrece, însoţindu-ne prin răsărituri amiezi apusuri iar noaptea nu rarerori fiind şi visul tot o accepţiune, involuntară desigur, a ceea ce înseamnă poezia ca metamorfoză a sufletului. Spune astfel poetul… „Nu spune nimic”: „Sub cutele minţii se ascunde norocul/ nici nu trebuie căutat/ se zămisleşte ca un izvor fermecat/ unde nimeni nu bănuieşte ceva.// Nu spune nimic/ de la naştere sunt învăţat să aştept/ marea scânteie/ ce aprinde focul viu al vieţii/ cu amnarul dragostei.// Nu-ţi lăsa gândurile-n cuvinte/ care nu desenează cerul pe aripi.// Norocul nu se aşteaptă, el vine/ odată cu sufletul ce se înalţă/ şi Dumnezeu îl scapă din palme/ pe creştetul tău.”
            Într-o mare clipă de adevăr, incipientă în aranjamentul cărţii, avem parte de destăinuire, de descifrare, de deschiderea unei taine necuprinse… „Îmbrăcat în haina ponosită a poeziei,/ femeile mă compătimeau din ochi,/ îmi împărţeau scurte surâsuri/ şi mergeau la dans exuberante,/ se ofuscau la orice aluzie critică,/ mă urmăreau ca pe un vânat scăpat din vedere/ şi trăgeau cu gloanţe oarbe în cine nu te aşteptai// Stăteam la cozile căutătorilor de fericire/ prinzând în ultima clipă o ruginită/ care-mi bătea la uşa încrederii/ c-un plus de nostalgie alunecoasă.// Timpul pentru mine lăsa gândul hoinar,/ dorinţa depăşirii marginilor încreţite.// Pot să înving repede singurătatea/ cu iubitoarele de discuţii contorsionate/ în funcţie de relieful abilităţii lor/ care nu se lasă convins dintr-o dată,/ dar şi când se lasă nu obosesc niciodată/ să te introducă în fără de cuvintele visării/ încât te podidesc versurile.” (Stăteam la cozile căutătorilor de fericire).
            Aţi văzut poet care să nu fie îndrăgostit? Eu nu; mai mult, o fi vreo dovadă de frivolitate, dar obişnuiesc să mă îndrăgostesc tot la două minute, asta îmi spuneau deunăzi unii prieteni. La Nicolae Vălăreanu Sârbu, dragostea e o stare perpetuă, din care nu mai iese nicicând chiar dacă prin absurd ar vrea, atunci când, şi adesea se întâmplă, doare! Iar imaginea acestei veşnicii este cea mai înaltă treaptă a autocunoaşterii transpuse în cea dintâi şi vulcanica sa dragoste, aceea care învinge la nevoie un întreg noian de singurătăţi. Adică: Poezia!