Pe bună dreptate s-ar putea spune că poetul e un mecanism posibil viu definit drept analitic şi care sintetizează între nativă tristeţe şi euforie doar conjuncturală. Arătarea asta cel mai bine încadrată pe fâşia dintre lumi, poate pune pe gânduri sau răz-gânduri vreme bună şi vreme rea. După cum în suflet sunt mai tot timpul fenomene now-casting, hai să zicem că poetul e singura şansă a meteorologiei interioare.


           Nicicînd nu putem şti în ce ape tropicale sau îngheţate, niciodată temperate, se scaldă poetul. Oricum el are o lacrimă la îndemână, care îi poate fi cer sau abis în care să se scufunde de-a binelea. Viaţa aşa cum e ea construită, nu e de ajuns nici măcar în varianta în care nu e clar defectă. De aici revolta justificată urmată de reacţii re-constructive de pe calea cărora pot ţâşni nebănuitele inserţii drept în neuro-cerebralul sorţii.
          „Din doi în doi” – se petrec lucruri demne de băgat în seamă, unitatea de mijloc lipsă fiind ţinută de Vali Orţan ca spaţiu de fugă; bine, ar mai putea fi şi alter-umana trecere dintr-o disponibilitate în alta, sau în repetabilitatea aceleiaşi.
           Oricum ar fi, devine extrem de limpede, atât cât poate fi, cum poetul se află în deplina conştienţă a conceptelor care au dirijat, programatic întocmai, „generaţii”: „n-am purtat niciodată loden/ şi nici monoclu/ pentru mine jobenul/ nu era decât obiectul acela din care/ scot magicienii iepuri/ bastonul semn de bătrâneţe/ şi neputinţă/ nu pedanterie/ la o cafea n-am ieşit decât să/ vrăjesc vreo damă/ nu pentru afaceri sau socializare/ să nu credeţi că dacă/ aş face toate cele de mai sus/ ca pe vremuri/ m-ar căuta un trimis special/ de la madame tussauds/ sau că aş uita savoarea/ orelor petrecute/ cu cheia de gât”.
          Cum nu e bine – nicicum, inevitabil se ajunge la panta învinovăţirilor / declinării acelor învinovăţiri, care o fi ea prăpăstioasă-n termenii fizici, dar deloc uluitor meta-fizica o poate desfiinţa oricând… „nu mă ştiu să fi greşit cu nimic/ şi totuşi simt o povară/ ca o cruce/ a naşterii şi a clipei/ a frunzei căzute/ şi a unui anotimp/ mult prea galben/ mi-e cald/ mi-e galben/ şi-s vinovat de toamnă” (astăzi mă simt vinovat).
          Privirea, în sine, e făcută pentru orientare, iar dacă tot e să fie făcută, atunci nu s-ar justifica de ce n-ar fi şi pentru scrutarea priveliştii dept în introviziune, adică explicit în ceea ce avem amplu frumos deşi câteodată-ncâlcit în bravul înţeles… „orice femeie poartă în ea/ un miraj/ o dimineaţă ce paşte în siberia/ la noi vine seara/ când inima se aude ca o toacă/ ce cheamă la rugăciune/ aceeaşi lună ce ne veghează/ când trecem prin urechile acului” (fata morgana).
          Momentul acesta îmi pare covârşitor, dar neînsemnând că dă de-a dreptul în esenţialitate; pe care am putea-o fin de tot găsi-o aici: „nopţile se dizolvă în/ întunericul zilelor/ cerşetorul de la colţ luminează/ precum o lumânare” (lampagiu). Ce am vrea mai mult, când nu s-a inverntat curentul electric nici măcar lămpile cu gaz. Fiind doar acea greu de explicitat în simplitatea ei, etalarea paradoxurilor inerente chiar dacă aparent insignifiante într-o parcurgere grăbită continuă.
          Oarecum complementar, aşteptam aceasta: „din când în când/ mă cred paranormal/ (de cele mai multe ori în somn)/ ies din trupul meu fizic/ privesc entitatea rămasă/ în pat/ (cam strâmbă poziţia/ cum tâmp zâmbetul/ cam dubioasa îmbrăţişarea/ pernei)/  mă trezesc cu un zâmbet larg/ privesc realitatea/ mă frec la ochi/ şi caut perna” (dedublare).
          Sincer n-aş avea de unde şti cum arată în percepţia altcuiva senzualitatea/ erotismul în conceptul multi-personal. Dar e o idee: „goliciunea ta/ umple tot” (paradox).
          Iar ceea ce contravine oricărei pripite accepţiuni în ceea ce-l priverşte pe Vali Orţan, veţi găsi aici, unde sensibilitatea şi profunzimea trec dincolo de voit-reale iluzorii baraje: „ca un călător obosit”: „ce lasă piatra/ să se odihnească/ sub tâmpla lui/ îţi iei sufletul în palmă/ şi-i numeri petalele/ aduni flori de gheaţă la sân/ şi te miri de ce/ eşti rece şi ud/ cel mai greu/ singurătatea/ te-apasă de sărbători/ şi-atunci înţelegi/ de ceţ.i găseşte locul/ doar contopindu-se/ cu altă singurătate”.
          Eu intuiesc, observ după care zic… se poate întâmpla ca mai degrabă decât din doi în doi, permanent să fiţi exact acolo unde trebuie, între coperţile aceste cărţi!