„Ridică-te şi umblă!”, i-a poruncit Domnul Iisus Hristos lui Lazăr. Ridică-te şi mergi mai departe – ar putea fi îndemnul la calea spre redevenire când porţile din faţa sufletului legat de alt suflet, se zbat, scârţie de plecare înspre largul intuit dar încă nedesluşit întru tot şi toate. Nu ar fi prea mult cred a spune că o lecţie de suptavieţuire tocmai de aici începe.
            Dacă respirarea poetului prin poezie nu poate fi nicidecum oprită, aceea a omului prin dragoste de multe ori întâmpină piedici şi se dă peste cap până se izbeşte de un gard ghimpat. Ei, de acolo trebuie căutate alte speranţe, începute alte încercări, neexistând sfârşituri, doar intersecţii după care începuturi.


            „Scrisori de dragoste expediată” – „Letters of Delivered Love” se constituie în expresia poverii destăinuite şi descătuşării previzibile pe care Ioan Romeo Roşiianu le însufleţeşte în lirica sa inconfundabilă prin maniera de adresabilitate directă celei căreia predefinit îi consacră locul din viaţă: Iubito. Pentru a avea un nume, ea, ţinta sentimentului, ar trebui ca timpul să se oprească în loc, ori poetul se află într-o permanentă spirală a sensitivităţii, oarecum asemănător cu fluxul energetic oscilant după fazele lunii, după mersul stelelor.
            De cele mai multe ori, dragostea este taina de căpătâi, însă iată cum de astă dată se arată în văzul lumii cu toate culorile calde precum şi reci: „IUBITO, când ai ales să rămâi cu lumea din jur să fii ca/ lumea dimprejur am ştiut că relaţia noastră a intrat în/ moarte clinică şi că e cronică durerea-n amiaza trăirii/ am ştiut că nu ne vor mai ajunge şi nici ajuta/ cuvintele multe am simţit că se vor răscula şoaptele-n/ minte şi secundele-n clepsidra încă nespartă/ am crezut că va creşte ca un zid până la ceruri/ între noi tăcerea/ am ştiut că e aproape zadarnică încercarea mea/ de-a te mai ţine racordată la vis şi speranţă// (Mai ştii când ţi-am spus că ai de ales între tine cu mine şi/ tine cu tine?!)// Aşa a fost, Iubito şi atunci mi-am permis să plec repede/ de lângă tine prea multe energii negative puseseră/ stăpânire pe mine pe sufletul meu pribegit într-o lume/ cu idoli şi sfinţi aşa eram atunci aşa am rămas şi acum/ aşa mi s-au încurcat atunci gândurile/ şi mi s-au înnodat cuvintele toate/ că mi-a fost mai uşor să enervez o lume întreagă în jur/ mai uşor decât să te fac pe tine să îmi mai zâmbeşti/ măcar o singură dată./ (Mai ştii că amintirile nu dispar niciodată, că lacrimile se/ şterg, oamenii se schimbă, prietenii se pierd, dar sufletul moare odată cu noi?!)/ Viaţa e o scenă, Iubito aşa mi-ai spus/ şi mi-ai desenat trecerea ta prin lume şi semeni/ rolul tău printr-o lume pustie şi rece-n simţuri nu e acela/ să-mi faci simţămintele goale de sens/ tu te-ai născut să vindeci ochiul/ cu lacrima nestinsă în el/ tu te-ai născut să vezi în mine/ condamnatul la iubire pe viaţă./ (Mai ştii că viaţa e scurttă, dragostea rară şi că amintirile sunt/ mai dulci ca mierea de tei?)/ Ne-am eliberat de furia neputinţei, Iubito/ ne-am înfruntat teama şi s-a făcut ziuă apoi/ de parcă am fi fost singuri la capătul lumii/ s-a strecurat şoptit  lumina-ntre nori şi-ntre noi doi/ şi cum eram trişti n-am mai binecuvântat în suflet/ muzica cerului înalt/ am văzut atunci versurile trăirii şi-am numărat/ pe degete boante silabele toate/ apoi am înţeles că în inima noastră s-a ofilit/ ca o floare iubirea”. (Scrisoare despre un condamnat la iubire pe viaţă – Letter About a Condemned To Love For Life).
           Este de ştiut că inefabilul întotdeauna te prinde din urmă, ca şi cum te-ai afla într-un perpetuum mobile giratoriu, cu o viteză relativă insuficientă pentru a trece pe o tangentă de unde să-ţi iei un zbor nevegheat cât se poate de organic nu doar imaginativ.
           Dincolo de clar-definirea aceea de poem, este un tablou dinamic, proiectat în nenumărate dimensiuni; este şi o parabolă a existenţei privită din sâmburele ei care face posibilă oricând renaşterea; e, dacă vreţi, o lecţie de manual despre aproape şi departe; e o extrapolare a fiinţei în cealaltă fiinţă pe care ai căutat-o, ai găsit-o, ai ales-o, dar nu ai putut sfida la nesfârşit limitele inerente ale modelului uman. Şi, în fine, e galopul uriaş care înnobilează sufletul în fornăit, în nechezat, în doritele aşteptări dar şi crâncene neaşteptări.
           Cartea, consider eu că se petrece concentric în jurul acestui aici. În jur e precum un câmp de maci care-l cuprinde până-l fură înspre a nu-l mai lăsa, pe el spicul ce sprijină întreagă peisagistica în sens propriu, alături de aceea ideatică. Un areal atât de bogat, încât nu poate fi cuprins într-un around fixat de un prim-plan.
           Emoţia este una a firescului, cuplată însă tranzitiv la întreg complexul simţurilor, de aceea profunzimea ei excede unui comentariu restrâns. Cartea lui Ioan Romeo Roşiianu trebuie citită în întregime, pentru expresia ei în sine, cât şi pentru covârşitoarea sa aplicabilitate în sinusoidala sorţii cu trimitere la universală abordarea a eului pozând în reflexie şi în refracţie necontenite!